Citind câteva cărţi cu referiri la Ceauşescu – (pe care eu unul nu l-am abordat niciodată), am înţeles că era foarte inteligent şi foarte dotat pentru politică, pentru cea internă dar şi externă; şi dovada este cum s-a ridicat în atenţia, ba chiar în stima ţării şi, o vreme, a lumii. Era de asemenea un om cinstit, în sens material, relativ modest, nevicios şi foarte patriot.
Această mare inteligenţă, voitoare de bine pentru ţară, nu răzbătea în contactul cu masele decât prin horbota, prin filamentele unor discursuri foarte confecţionate, stereotipe, prolixe, formulate într-o limbă de lemn cu totul neconvingătoare şi, prin numeroasele ei repetiţii şi exaltări, plictisitoare, repugnantă. Era greu de digerat să auzi mereu aceleaşi perioade cu puncte de sprijin fixe, cu crescendo-uri previzibile, cu apoteze sterile, goale. Era greu de suportat, apoi, să fii obligat să te ridici şi să aplauzi o asemenea anti-oratorie, invadată de clişee şi locuri comune. Nu se revolta numai intelectualul împotriva unei asemenea nesfârşite siluiri a elocinţei, dar şi muncitorul simplu, care dorea să afle câte ceva nou, să i se servească o vorbă de duh, să fie mobilizat, hipnotizat, tras în alte sfere, în beţia unei perspective proaspete, inedite. În loc de asta, se rostogolea aceeaşi frazeologie nefericită, neschimbătoare, rigidă, ca nişte cătuşe, care în loc să gâdile mintea o înţepeneau. Informaţionalul mobilizator era înecat sub un munte de lest. Inteligenţa receptorului se simţea ultragiată. Cu puţine excepţii, plictisul era desăvârşit. Stereotipia, într-adevăr, ucide. Clişeul mutilează. Lozinca prea mult repetată, invalidează acţiunea. Când în ’68 s-a pus chestiunea dizidenţei la acţiunea militară brutală a URSS, toată lumea a fost de acord, a înghiţit hapul oratoric, a luat numai avântul patriotic, însufleţitor, al cuvântării, a dat la o parte clişeele. A fost atunci un delir general, tonic, o ieşire din carapacea constrângerii sovietice. Dar, când, în ’89, după multe abuzuri oratorice năclăite în stereotipe, Ceauşescu a încercat să reînsufleţească masele împotriva unei ameninţări reale cu destrămarea sistemului şi îmbucătăţirea ţării, cuvintele, demult golite de sens prin repetiţie, n-au mai mişcat pe nimeni, dimpotrivă! Ele păreau nişte pietroaie netrebnice zvârlite la întâmplare, dar ştiute demult, sterilizate. Ceauşescu izbutise să plictisească. Această plictiseală, inculcată metodic şi obligatoriu, l-a costat, într-un fel, viaţa.
Plictiseala mai venea şi din faptul austerităţii, a limitelor aduse expansiunii, în special expansiunii tinerilor, cenzuraţi până şi la frizură, bătuţi la cap cu precepte, ţinuţi de rău pentru te miri ce. Ei aveau tentaţia rock-ului, sete de Cola, dorinţă de sex, - toate contingentate. Aveau dispreţ pentru aceleaşi şi aceleaşi baliverne tipizate până la mortificare. Se vedeau şi limitaţi materialiceşte în poftele de lux şi exhibiţie ale vârstei lor. Doreau un şef charismatic, inventiv, şi găseau o fantoşă aproape mecanică, prizonieră pe veci unor reţineri proprii, pe care le dorea generalizare. Dincolo de avântul civic, publicul număra bâlbele, poticnirile şi mai ales repetiţiile, devenite ridicole, în frază şi gest.
Şi iată că un om, altfel de o mare inteligenţă şi eficienţă, a fost pus la pământ de propria sa mecanicitate. (Ca să nu mai adăugăm şi penibilul, găunos şi rău, al prestaţiei soţiei sale, care nu deschidea gura decât ca să vitupereze.)
În politică n-ai voie să plictiseşti. Au ştiut-o bine câţiva din noii politicieni spectaculoşi ai tranziţiei. O ştie cu deosebire preşedintele Băsescu, oricând gata să se dea în stambă, să folosească jargonul dubios, să se hlizească, să fraternizeze cu „canalia din uliţi”, să întreţină la vedere dame arătoase, să se zbenguie politic, să spună în loc de aforisme şi lozinci înţepenite nişte mici scabrozităţi cu licurici, să înghită alături cu gloata meciuri şi rockuri, să se stropşească să vrea altceva, să fie aproape imprevizibil, - la polul opus de Ceauşescu unde aproape ştiai ce şi cum va spune, înţepenit, rigid, patriotard. Ceauşescu nu era patriotard, el era chiar patriot, dar n-avea mijloace de comunicare, le rigidizase, ca lemnul. Becali nu ştie nici doctrină, nici strategie, nici politică externă sau apartenenţă culturală, nimic: dar ştie să distreze o gloată cam prostită, care l-a ridicat ameţitor în preferinţe, numai pentru cabotinajul său caraghios, stropit cu parai.
Când Ceauşescu, înspre final, a denunţat „agenturili” care vor forfeca ţara, el ştia bine ce vorbeşte; dar nu mai ştia cum să vorbească. Mulţimile, auzind aceleaşi pastile cu „să facem totul pentru a apăra suveranitatea şi independenţa, bunăstarea întregei naţiuni, triumful socialismului şi comunismului!”, l-au părăsit. În bună parte, din plictiseală.

Sursa: Informatia Aradului