Nu ştiu alţii cum sunt (ca să încep în stil „clasic“) dar eu când trec pe lângă terenul viran, unde se ridica IMAR-ul, CPL-ul pentru nostalgici, sau „Lengyel“ pentru cei cu adevărat nostalgici, am o senzaţie neplăcută. Ceva de genul lipsei unui reper, senzaţie amplificată şi de „raderea“ în aceeaşi rapidă manieră şi a CT-ului, ceea ce duce la un gol imens, spart doar de autogara veche.
Eram obişnuit, locuind aproape treizeci de ani „în Vlaicu“ şi trecând aproape zilnic cu tramvaiul pe lângă clădirile respective, să le percep aproape subconştient, ele declanşând un semnal de genul „a, sunt la autogară, trebuie să cobor la prima şi în zece minute sunt acasă“.
Nu am rezistat şi am coborât tot din tramvai pentru a privi urmele a ceea ce a fost cândva una din „mândriile industriei arădene“. Nu eram singurul, iar senzaţia de tristeţe mi-a fost amplificată şi de povestea unuia dintre privitorii de lângă mine. Pensionar tipic, ochelari, mărturisindu-mi ceva la ce mă aşteptam: „Am lucrat 42 de ani aici. O viaţă de om. Aici am luat primul salariu. Aici am cunoscut-o şi pe nevastă-mea, aici le-am dat de băut la colegi când mi s-au născut copiii. De aici m-am pensionat şi am primit un baston frumos sculptat. Îl am şi acum acasă. N-am crezut niciodată că fabrica se va închide. Când mi-au spus nu i-am crezut şi am venit să văd cu ochii mei. Dracu’ să-i ia şi pe italieni şi pe Păunescu şi pe toţi care au lăsat să se întâmple aşa ceva. Nu-mi daţi numele la ziar că cine ştie ce necazuri o să mai am, mi-ajunge o supărare pe ziua de azi.“
S-a îndepărtat repede, fără a apuca să-l întreb dacă a auzit de povestea cu Nicolae Titulescu şi mobila de la Paris. Că de biroul lui Ceauşescu, fabricat aici ştie toată lumea. Cică acum îşi odihneşte coatele pe el nea’ Nicu Văcăroiu. În fine să revin la povestea cu Titulescu, pe care şi eu am citit-o recent undeva. Se spune că marele diplomat, aflat la Paris, a intrat într-un magazin de mobilă stil şi i-a căzut cu tronc o sufragerie deosebit de frumoasă. Nu a stat mult pe gânduri şi a cumpărat-o. Oameni serioşi, francezii i-au ambalat-o şi i-au trimis-o la Bucureşti în cel mai scurt timp. Odată întors acasă după periplul european, Nicolae Titulescu a descoperit o ştanţă aplicată pe spatele uneia dintre piesele de mobilier „franţuzesc“. Pe ea scria „Lengyel – Arad“.
E o poveste despre mobila fabricată cândva pe acest loc de mari meseriaşi. O să vă spunem poveşti, în curând, şi despre tricotajele fabricate la Arad, despre vagoanele fabricate la Arad, despre strungurile fabricate la Arad. Un adevărat volum al poveştilor, din păcate „muritoare“.

Sursa: Informatia Aradului