Pare o ieşire banală la iarbă verde. Jalnică, traversarea Lipovei, jalnică în pretenţiile-i de tărâm urban. Exceptând Casa Sever Bocu, Domn’ Ministru a’ nost’ care este şi însemnă ceva, restul nu se prea vede. Pardon, te văd urâţeniile, monştrii. Bazarul turcesc s-a dat felii-feliuţe unor aşa-zişi patroni. Şi l-au zugrăvit şi ferchezuit cum nu se poate mai inestetic. Cât despre drumuri, la fel cu industria Caţavencului.
Lăsăm în urmă târgul Marei şi hârtoapele de aceeaşi vârstă cu autorul clasic. Uităm puţin de urât când Mureşul apare-n stânga noastră iar copăcei flanchează marginea şoselei.
Drumul secundar ne răsplăteşte cu peisaje. Au mai scăpat nişte copăcei de a fi daţi de pomană, doar ca să nu-i mai avem. Mergem aproape la pasul calului. Trecem de Ususău, Chelmac, Dorgoş.
Călcăm pe comori
Ajungem la zăbalţ. Ne aşteaptă preotul Cristian Ungureanu. Are parohia aici însă slujeşte alternativ şi la filia Bruznic, unde avem de mers. Expeditiv, ne arată biserica renovată, anul trecut, în exterior. Înăuntru Casa Domnului nu-i mai mare ca a omului de pe aici. Edificiul a trecut de două sute de ani. Are mult lemn. Podeaua e toată acoperită. Sunt câteva alesături splendide din lână, vopsite în culori vegetale. Cât suntem de săraci, dar ce comori călcăm în picioare. Nu le vede nimeni? Dar cei, de la Muzeu? Or fi având prea multe şi le putrezesc prin depozite, te pomeneşti. Iar conclavul european batem recordul cu termopane şi plasticuri.
Către Bruznic n-am văzut sticle şi ambalaje de „chimic la pachet“., semn că „civilizaţii“ de la oraş n-au ajuns până aici. Nici nu-i nevoie! Făcând slalom printre bolovani şi băltoace prind cu coada ochiului instantanee de rarisimă frumuseţe. Pădurea tânără de foioase, soare irizat printre frunze.
Ciripit şi tril de păsări, linişte. Nimic strident, nici violent. Ce-ar mai anima peisajul, vecinul care ascultă zgomote şi scrâşnete de ţevi sau clanţe şi ne „bucură“ şi pe noi cu preferinţele-i, să le zicem muzicale.
Un sat de la începutul timpului
Ajungem. La uliţă, oamenii stau de poveşti. Grupuri de copii, mulţi şi frumoşi, obosesc la joacă. Izolarea, aparent dezavantaj, îi păstrează cuvincioşi. Gospodării ţinute cu socoteală, animale multe. Oamenii păstrează un anume stil al locului, în construcţii. Har Domnului, aici n-am ajuns să văd căsoaie gen vilă din Alpi, cum găseşti înşirate pe mai toate şoselele. Norocul lor!
Biserica e cât o prescură
Lăsăm maşina şi dăm să urcăm dealul pe a cărui culme e biserica. Vârstnicii sprinten, noi mai anevoie. Suitul e cam pieptiş, pământul destul de ud şi alunecă şi iarba. Cât de neadaptaţi sunt orăşenii ăştia!
Slujba se ţine afară, la umbră de nuc. Şase preoţi de prin parohiile învecinate plus titularii parohiei oficiază taina Sfântului Maslu. Decurge măsurat, soarele dogoreşte şi-i o pace şi o linişte de ţinut minte.
Enoriaşi cuviincioşi, copilaşi cuminţi răbdurii, până şi tineri echilibraţi ascultă cu luare aminte.
Un bătrân în straie curate e atent şi ochii i se umplu de lacrimi. Nu mai are pe nimeni. Dar îl are pe Dumnezeu. Atunci are totul.
O femeie în doliu şi-i jeleşte folcloric pe cei doi feciori prăpădiţi fulgerător, în scurtă vreme!
O ceată de tineri şi nu prea găsesc răgaz de sfat răgaz de sfat între un Apostol şi o Evanghelie.
La sfârşit, lumea se aşează în ordine la miruit, la anafură şi celelalte obişnuite.
E momentul să vizităm bisericuţa. E toată din lemn fiindcă la data construcţiei populaţia românească majoritară nu avea voie să îşi ridice biserici de piatră. O înconjurăm. E ca o căsuţă din poveşti. Geamurile cât patru palme laolaltă filtrează cu zgârcenie lumina de afară. La acoperiş ajungi lesne şi dacă eşti mai scund. Înăuntru e răcoare. Icoanele sunt de valori diferite. Nu se văd chipurile icoanelor împărăteşti de ştergarele ce le împodobesc. Ştiam că doar le încadrează. E, totuşi, ceva ce n-am mai văzut.
Stranele strălucesc de curăţenie. E albul perdelelor de azi. Dar unde-s pânzăturile de altădată?
Un apostolat dificil
Coborâm panta abruptă a dealului vechii biserici şi Părintele Cristian ne arată săpăturile pentru temelia noii biserici a satului Bruznic.
Suntem invitaţi la agapa creştinească la care participă preoţii, săteni, desfăşurată în căminul cultural. Scena e denivelată de multele trecute activităţi culturale?
Ca într-o casă de oameni înţelepţi masa începe cu rugăciunea şi se încheie cu mulţumirea. Pe parcurs, însă subiectele de discuţie devin terestre, problemele omeneşti.
La scurtă vreme ne luăm rămas bun de la gazde şi pornim spre casă cu un co-echipier în plus. E teolog. Are voce bună, dar sunt curioasă să văd ce ştie. Propun câteva teme din dogmatică, spre folosul tuturor. Parcă am mai scurtat drumul, numai razele soarelui sunt acum ceva mai piezişe.
Mă gândesc că apostolul preotului Cristian Ungureanu nu-i deloc uşor. Iar greul abia acum începe. Are ca atu-uri tinereţea, ajutorul enoriaşilor şi în primul rând mila Atotputernicului!

Sursa: Informatia Aradului