Interviu cu Jigău Emil, pastor Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea

- Pentru început vă propun să definiţi termenul „profeţie”.
- Cuvântul grecesc „propheteia” desemnează activitatea de profet, darul sau chemarea de profet; de asemenea şi actul profetic - vestirea unei preziceri, sau revelaţie profetică. În Noul Testament „prophetazo” semnifică darul de a interpreta Scriptura sau a vorbi şi a predica sub influenţa Spiritului Sfânt. „Spiritul Profeţiei”, („To pneüma tes propheteias” - Apoc. 19,10), apare în această formă doar o singură dată în Noul Testament. „Prophémi”, alcătuit din prepoziţia circumstanţială de loc şi de timp „pro” = înainte şi verbul „phémi“ = a vorbi, a spune, evidenţiază faptul că, profeţia este o minune a cunoştinţei, o declaraţie sau reprezentare a unor lucruri viitoare, care sunt mai presus de puterea omului de pătrundere, de a discerne şi calcula şi este dovada cea mai puternică a comuniunii supranaturale cu Dumnezeirea, a adevărului unei revelaţii primite din partea lui Dumnezeu. În dorinţa Sa de a comunica cu oamenii păcătoşi, Dumnezeu a fost nevoit să-Şi „îmbrace” revelaţia voinţei Sale slăvite în vorbirea nedesăvârşită a graiului omenesc. Cei care au vorbit în numele lui Dumnezeu au fost numiţi profeţi.
- Ce însemna un prooroc în Vechiul Testament?
- Profeţii Vechiului Testament aveau un rol cu totul deosebit în relaţiile lui Dumnezeu cu poporul Israel. Ei aveau o misiune specială şi unică, cu totul diferită de activitatea altor personalităţi religioase pe care le cunoaştem în istoria religiilor orientale. Se pot defini trei perioade ale activităţii profeţilor: a) În faza de început a acestei activităţi întâlnim următoarele nume: Avraam, Moise, Samuel, Hulda, Natan, Gad, Ahia, Şemaia, Mica, etc. În această perioadă proorocul se numea şi văzător (1 Sam. 9,9). Perioada aceasta de început s-a întins pe o durată de 700-800 de ani; b) În cea de-a doua perioadă are loc activitatea profeţilor făcători de minuni: Ilie şi Elisei, în sec. IX în. Hr; c) Din sec. VIII începe perioada profeţilor literaţi (scriitori), cărora canonul ebraic le spune “profeţii târzii”. După captivitatea babiloniană au urmat câteva secole ale „tăcerii profetice”, perioada dintre canonul Vechiului Testament şi cel a Noului Testament. Primul mare profet care a curmat lunga tăcere profetică a fost Ioan Botezătorul. Predicarea lui Ioan ajunsese să stăpânească cu atâta putere naţiunea întreagă, încât era nevoie ca autorităţile religioase să se intereseze de ea.
- Dar în Noul Testament?
- Printre darurile spirituale date Bisericii, întâlnim şi darul proorociei (1 Cor. 12,10-11.28; Rom. 12,6.). Proorocii Bisericii apostolice nu erau neapărat persoane investite cu slujbe oficiale în comunitate ci, asemenea profeţilor liberi din Vechiul Testament, erau chemate şi inspirate de Duhul Sfânt în scopuri sfinte, pentru zidirea corpului credincioşilor lui Hristos. După o abundentă manifestare a darului profetic în Biserica apostolică, în ciuda unor susţineri, a fost planul lui Dumnezeu acela ca darul profetic să rămână, să existe de-a lungul veacurilor în lume, este adevărat de intensităţi diferite, dar el n-a lipsit niciodată. Sunt suficiente mărturii istorice ce merg până în secolul al XVIII-lea, despre existenţa şi manifestarea acestui dar în mijlocul celor ce au slujit lui Dumnezeu. Nu se poate vorbi de o „tăcere profetică” după secolul I, ci despre o activitate mai puţin spectaculoasă, Dumnezeu având totdeauna slujitorii Săi. Dumnezeu a fost totdeauna categoric atunci când a tratat nelegiuirea. În vechime, El a trimis pe profeţii Săi ca să avertizeze pe cei vinovaţi, denunţându-le păcatele şi rostind sentinţe asupra lor.
- Care sunt criteriile de recunoaştere ale darului profetic?
- Nu putem uita faptul că Satana nu a lăsat nici acest domeniu în afara atenţiei lui! Poate pe nici un alt tărâm nu a făcut atâtea victime ca în privinţa darurilor spirituale. Metoda sa preferată este de a imita, a contraface şi a denatura adevăratele daruri. Mântuitorul ne-a făcut atenţi cu privire la înmulţirea manifestărilor proorocilor falşi din vremea sfârşitului (Matei 24,11.24). Rareori există monede preţioase fără încercarea de a fi falsificate! Dar existenţa monedelor false ne face atenţi să le primim numai pe cele adevărate. Iată câteva criterii de recunoaştere ale profetului adevărat: a) Soliile lui sunt în acord cu Scriptura: Isaia 8,20; b) Mărturiseşte întruparea şi divinitatea lui Hristos: 1 Ioan 4,2-6; c) Nu se înalţă pe sine, ci pe Hristos: 2 Cor. 10,5; d) Nu măguleşte, ci mustră păcatul: Ieremia 23,16.17; e) Viaţa şi roadele profetului indică izvorul descoperirii: Mat. 7,15-20; f) Calitatea sa este confirmată de împlinirea profeţiilor lui: Deut. 18,21-22; Ieremia 28,9; Spiritul Profetic nu constituie un adaos la canonul biblic şi, raportat acestuia, el se află într-un raport de subordonare şi condiţionare faţă de Scripturi. Deoarece recunoaşterea darurilor spirituale decurge din autoritatea Bibliei, şi autoritatea Spiritului Profetic subzistă în acea recunoaştere pe care i-o conferă Sfânta Scriptură. Adventiştii de Ziua a Şaptea cred că Biblia are autoritate primară, iar Spiritul Profetic are autoritate secundară, subordonată Scripturii şi controlată de ea. Faţă de Spiritul Profetic sunt posibile trei poziţii: cea a subestimării, a supraestimării sau a estimării lui biblice. În primul caz este vorba de necredinţă faţă de darurile spirituale care au valabilitate permanentă în Biserică. În cel de-al doilea caz avem de-a face cu fenomenul periculos al fanatismului care denaturează credinţa, o face ineficientă în viaţa fanaticului şi dăunătoare pentru mediul cu care vine în contact. Singura poziţie sănătoasă este cea a evaluării darului în sens biblic.

Sursa: Informatia Aradului