Interviu cu Ciprian Pantoş, pastor Biserica Adventistă

- Ce speranţă există dincolo de mormânt?
- Cândva capul sudic al Africii se chema Cabo tormentoso, Capul torturilor. Corăbierii îşi închipuiau că cel care se încumeta să navigheze mai departe, va fi o victimă sigură a oceanului. Dar curajosul Vasco da Gama a învins prejudecăţile marinarilor, a înconjurat Africa şi a deschis drumul Indiilor. Când s-a întors cu mirodeniile Estului, a schimbat denumirea extremităţii sudice a continentului african, numind-o Cabo de Buona Speranza, Capul Bunei Speranţe. În antichitate se credea că mormântul este locul torturii, este iadul însuşi. Omul antic privea către moarte cu prejudecăţile şi cu teama necunoscutului. Dar de când a murit şi a înviat Isus Hristos, moartea nu mai este marele necunoscut, iar mormântul nu este locul torturii, ci al odihnei până la înviere. „Dar care a fost descoperirea acum prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie.” 2 Tim. 1,10. Scopul nostru este de a înlătura prejudecăţile tradiţionale privind natura şi starea omului după moarte, ca să avem o perspectivă biblică, luminoasă, plină de speranţă a viitorului nostru lipsită de concepţia iadului antic, sau a tenebrelor purgatoriului medieval.
- Cum descrie Biblia speranţa vieţii veşnice după moarte?
- Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ca persoană individuală, înzestrată cu liberul arbitru şi libertatea deciziei proprii. Omul este o unitate indivizibilă a trupului, a spiritului şi a sufletului, dependent întru totul de Dumnezeu. Omul a fost creat din ţărâna pământului şi după contactul cu suflarea de viaţă divină, ceea ce conţine principiul vieţii, s-a făcut un suflet raţional, o persoană conştientă de sine, indivizibilă ca substanţă umană. Gen. 1,26. Prin păcat, omul s-a revoltat împotriva acestei dependenţe şi - despărţindu-se de izvorul vieţii - a devenit obiectul morţii. Moartea este efectul păcatului. Rom. 6,23; 1Cor. 15,53-54. Moartea este încetarea procesului vieţii, oprirea tuturor facultăţilor vitale şi încetarea tuturor facultăţilor fizice şi psihice care rezultă din conţinutul de sine stătător al personalităţii sau din existenţa determinată de unitatea indivizibilă a trupului şi a principiului vieţii. În moarte pier toate calităţile personale caracteristice, inclusiv conştienţa de sine. Ps. 146,4; 104,29; Ecl. 12,7. Cu ocazia morţii, omul se descompune în părţile lui constitutive: suflarea de viaţă este reţinută de Dumnezeu, iar trupul se descompune în ţărână. Biblia numeşte moartea un “somn”, în care nu există conştienţă, nici amintire, nici sentiment, nici gândire. Până la înviere, omul sub nici o formă nu mai trăieşte în univers. Ecl. 3,19-21; 9,5-6.10.
- Ce ne spune biblia?
- „Doctrina conştienţei în moarte se bazează pe eroarea fundamentală a nemuririi naturale. Este o doctrină care, asemenea celei despre chinurile veşnice, contrazice învăţătura Scripturilor, îndemnul raţiunii şi sentimentul nostru omenesc”. Deoarece orice stare de inconştienţă după care urmează o trezire, o numim somn, tot astfel şi moartea, fiindcă va fi urmată de trezirea învierii, Biblia o numeşte “somnul morţii” Ioan 11,11-14. Această stare, până la înviere, este numită în Biblie “somnul morţii”, care se va sfârşi în dimineaţa învierii, când omul va fi complet reconstituit 1 Tes. 4,13-15. Biblia spune lămurit că omul este muritor şi că singură Dumnezeirea este nemuritoare, ceea ce înseamnă nu numai calitatea de a nu fi supus morţii, ci şi proprietatea de a fi cauza şi izvorul propriei sale vieţi. Nemurirea nu este o însuşire naturală a omului, sau a sufletului său, ci va fi un dar al lui Dumnezeu, condiţionat de mântuire 1Tim.6,16; 1,17.  Dumnezeu, care este singurul nemuritor, singurul a cărui viaţă nu depinde de o sursă externă, singurul care „are viaţă în El Însuşi”, garantează că cei mântuiţi prin har vor beneficia de viaţă veşnică.
- Care este perspectiva dobândirii vieţii veşnice?
- Din situaţia noastră de oameni trecători, care totuşi au perspectiva dobândirii vieţii veşnice, rezultă concluzii care dau o finalitate vieţii pământeşti. Creştinul vede în această viaţă scurtă o ocazie unică de a primi harul oferit de Dumnezeu pentru salvarea lui veşnică. El va fi preocupat în două direcţii: să caute mântuirea oferită în dar şi să se achite în mod onorabil de datoriile sale vremelnice de a fi „lumina lumii”. Moartea pentru el nu este “cea din urmă nenorocire inevitabilă”, deoarece are speranţă. Având în vedere faptul că trecerea din viaţă este o iminenţă permanentă, iar soarta omului este ireversibilă după moarte, adică nu mai poate fi schimbată, de aici se desprinde nevoia de a fi pregătit în orice clipă, ca şi în cazul întâlnirii cu Isus Hristos la cea de-a doua venire. Discuţia a fost purtată pe marginea unui studiu realizat de autorul adventist Vilhem Moldovan.

Sursa: Informatia Aradului