Până în 1990 ziua naţională a României timp de 45 de ani a fost 23 august acceptată atât de bolşevici cât şi de rege şi de partidele istorice. A fost proclamată ca zi naţională pentru că la 23 august 1944 a avut loc un eveniment de o importanţă cu semnificaţii deosebite pentru actorii momentului.
Înainte de toate trebuie să spunem că România era în plin război ca aliată a Germaniei şi a puterilor Axei. Or era limpede pentru oricine că la începutul anului 1944 Germania se găsea în situaţia de-a pierde războiul. Pe frontul de răsărit ruşii erau în ofensivă ajungând la graniţele României. Germanii pierduseră toată coasta mediteraniană a Africii de la Alexandria la Casablanca şi erau pe cale să fie respinşi din Italia. Era limpede că o debarcare a forţelor Naţiunilor Unite în Franţa era iminentă.
În aceste condiţii pentru toţi politicienii români ca şi pentru Casa Regală era clar că trebuie găsite soluţii pentru ieşirea din război. Acest lucru îl dorea şi Antonescu, care însă caută o ieşire onorabilă, cu acceptul germanilor cum procedase şi mareşalul finlandez Gustav Mannerheim. În acest scop partidele istorice au început tatonări sterile cu englezii prin Ankara şi Cairo care nu puteau duce la nici un rezultat. De ele ştia şi mareşalul Antonescu care tatona pe ruşi prin Stokholm cu privire la un armistiţiu. Aştepta doar momentul favorabil pe care îl considera o oprire a înaintării sovietice în Moldova pentru a putea avea unele avantaje în negocieri.
Pe de altă parte ruşii pregăteau un guvern românesc în exil pe care să-l instaureze după ocuparea României, fără a pierde din vedere nici capacitatea de mobilizare a lui Antonescu, care putea sa-i întârzie în Moldova. De aceea nu respingeau ideea unei negocieri cu mareşalul.
Partidul Comunist din interior şi camarila regală aveau tot interesul să grăbească lucrurile, fiecare dintr-un anumit interes - miza fiind salvarea regalităţii şi puterea.
În ce priveşte partidele istorice PNŢ şi PNL au intrat în legătură cu Partidul Comunist şi palatul regal fără o implicare efectivă. Maniu în stil caracteristic nu şi-a asumat nici o responsabilitate iar PNL era divizat în ramura tradiţională a lui Dinu Brătianu, disidenţa lui Gheorghe Brătianu şi partidul condus de Gheorghe Tătărăscu.
În aceste condiţii reprezentanţii P.C. şi regele erau mai avansaţi în hotărârea scoaterei României din război în orice condiţii. Pe de altă parte Antonescu aştepta şi el răspunsul de la Stocholm. Se pare că în împrejurările complexe în care martorii au dispărut singurul care cunoaşte adevărul este fostul rege Mihai. Numai ca dacă prin cifru s-a primit răspunsul pozitiv de la doamna Kolontai de la Stokholm regele nu era interesat sa-l arate mareşalului cunoscându-i-se antipatia faţă de acesta. Împreună cu reprezentanţii săi din palat şi ai partidului comunist au hotărât să acţioneze astfel că la 23 august sub pretextul unor consultări la palat mareşalul Ion Antonescu, seful statului şi Mihai Antonescu ministrul de externe au fost arestaţi şi preluaţi până la executare, cu acordul regelui, de bolşevici.
Actul în sine a fost necesar era dorit de toată lumea raţională pentru a salva România, numai că el nu a fost pregătit, astfel că deşi a fost răsturnat guvernul Antonescu şi s-a hotărât ieşirea României din război, diplomatic nu s-a asigurat recunoaşterea acestor fapte. Astfel armata sovietică a luat în prizonierat trupele de pe frontul din Moldova, a considerat România ca o ţară cucerită şi au procedat ca atare din 23 august până în 13 septembrie 1944 când s-a semnat armistiţiul.
Prin acest act regele, partidele istorice se fac vinovate de trădarea intereselor României, de pierderi incalculabile umane şi materiale printre care şi vre-o 100 de mii de soldaţi căzuţi prizonieri din care mulţi nu s-au mai întors.
În orice caz actul de la 23 august rămâne de o importanţă deosebită în istoria României şi trebuie privind în complexitatea lui, prin care s-au hotărât destinele României pentru următorii ani din secolul al XX-lea.

Sursa: Informatia Aradului