Asistăm în mass-media de specialitate la o dezbatere (încă timidă) privind predarea religiei în şcoli, legată de noua Lege a învăţământului, în curs de finalizare. Având însă în vedere deficitul moral din societatea românească, deficit care, iată, după 17 ani de nouă democraţie, continuă să fie explicat în mod bizar pe cutume şi prejudecăţi aşezate ca un „abţibild“ pe zidăria unui alt timp istoric, avem un motiv în plus să redeschidem discuţia pentru readucerea religiei în şcoli.
Fac parte din generaţia de ziarişti şi intelectuali care s-a născut la începutul celui de al Doilea război mondial, generaţie care a mai prins, în primul trimestru al anului şcolar 1947/’48, orele de religie în clasa întâia primară. Din trimestrul al doilea, care a început după vacanţa de Crăciun şi Anul Nou, odată cu dispariţia portretului Regelui de pe peretele din faţa clasei, au fost scoase din programa şcolară şi orele de religie. Fără explicaţie, noii comunişti stalinişti au eliminat orele de religie din şcoli. O jumătate de veac, toate generaţiile de români, născute în anii comunismului, au fost îndepărtate de învăţământul religiei. Educaţia religioasă a tinerilor a rămas doar în seama familiei şi întrucâtva a Bisericii. Şi, cu toate acestea, credinţa religioasă nu a putut să fie îndepărtată din sufletele oamenilor, ea a rămas ca un reper ancestral într-o Ortodoxie greu încercată în anii comunismului. În centrul moralei noastre creştine a rămas cultul familiei strămoşeşti, lucru nealterat până astăzi, cu toate că în „Agora“ globalizării culturale au început să apară tot mai multe voci stridente, care sar vertiginos de la clămpănitul cu gura, la încercarea de a impune drept normă de viaţă mentalităţi străine psihologiei poporului român, ca să nu mai vorbim de cinismul, imoralitatea, criminalitatea şi corupţia care au devenit un flagel de nestârpit în noile guvernări postdecembriste.
Biserica, prin perceptele şi învăţămintele sale morale-creştine, sunt de părere foarte mulţi intelectuali români cu dragoste (şi grijă) faţă de tânăra generaţie, trebuie să redevină instituţie care să redimensioneze moral, alături de şcoală, procesul de educaţie. Evident, această menire trebuie să fie înţeleasă nu ca o dogmă didactică, ci ca un percept pedagogic creator (şi modelator) în concordanţă cu lumea în care trăim. Înainte de 1947, orele de religie erau predate de preoţi până la sfârşitul cursului inferior din liceu (cum ar fi astăzi până la sfârşitul şcolii generale). Studierea religiei începea în clasele primare cu evangheliile şi se continua cu Istoria Bisericii, punându-se, cum era firesc, accent pe Ortodoxie şi pe Istoria Bisericii Române. Întocmai cum procedau şi popoarele Occidentale, care aveau în urmă o îndelungată educaţie religioasă şi morală, patronată de Biserica Catolică.
Astăzi, din păcate, educaţia moral-creştină este contracarată prin tot felul de cluburi nocturne „de educaţie civică“, unde este ridiculizat mai ales cultul familiei. Numeroase primării acordă cu mare uşurinţă autorizaţii pentru tot felul de festivaluri, de parăzi, de mitinguri gay, popularizate apoi pe micile ecrane TV la ore de maximă audienţă! Cei mai în vârstă îşi aduc aminte de „desantul“ unor circari prin oraşele de provincie, ori prin târguri săteşti, care prezentau ghiduşii cu substracte erotice. Spectacolele circarilor puneau la stâlpul infamiei, indirect, transsexualitatea, atentatul la valorile ancestrale ale familiei, valori care astăzi sunt lăsate de izbelişte.
Într-o astfel de lume în schimbare, cu mentalităţi străine poporului român, Biserica – instituţia cu cea mai mare credibilitate pentru români – trebuie să redevină aliatul cel mai fidel al şcolii, în planul educaţiei morale. Dovada cea mai grăitoare în acest sens este şi faptul că 65 la sută din populaţia României – conform sondajului de opinie publicat de Agenţia Hot News – este în favoarea reintroducerii religiei ca materie obligatorie în şcoli (35 la sută pentru religia propriu-zisă, şi 30 la sută pentru cursul de Istoria Religiilor). Împotriva religiei în şcoli s-au pronunţat 33 la sută din respondenţi, iar 2 la sută au răspuns că nu-i interesează.
Sperăm că în curând Parlamentarii ţării vor avea înţelepciunea (şi luminarea minţii) să judece cu mult discernământ această problemă şi să ia hotărârea cea mai bună când vor dezbate şi vota noua Lege a învăţământului!

Sursa: Informatia Aradului