Din motive pe care nu le discutăm acum, una dintre primele măsuri „populare” luate de noua putere instalată în decembrie 1989 a fost pomana locativă. O mare prostie– intenţionată sau nu–, legiferată iniţial prin Decretul - lege 61/1990, apoi prin Legea nr. 85/1992,  care va bloca construirea de noi locuinţe pentru mai bine de un deceniu. De această pomană au beneficiat foarte mulţi români – probabil câteva sute de mii de familii – care s-au bucurat că au putut să cumpere, cu câteva zeci de mii de lei (salariul de  atunci pe cel mult o jumătate de an) apartamentul în care erau chiriaşi.

Mai mult, aşa puţini câţi erau, banii aceştia puteau fi plătiţi în rate... Prin urmare, din vânzarea acestor câteva sute de mii de apartamente nu s-au putut aduna bani pentru a finanţa construirea altor blocuri şi a trecut mai bine de zece ani până când s-a putut demara proiectul ANL.

Cine a beneficiat de această pomană locativă legalizată? Cine a vrut şi cine a putut, oameni simpli sau chiriaşi de lux. Mulţi au rămas şi astăzi în acele apartamente cumpărate pe „bani de ţigări”. Unii însă s-au folosit de pomană pentru a lansa în afaceri ori pur şi simplu pentru a da tunuri.

Garsoniera pomană

Unul dintre beneficiarii pomenii locative este Petru Haş care, împreună cu soţia sa, Maria Haş au cumpărat de la SC ARIS SA, conform contractului 68/1993, un apartament compus din 1 (una) cameră de locuit, bucătărie, baie, cămară de alimente, antreu, debara, balcon, în suprafaţă utilă de 19,90 metri pătraţi. Altfel spus, familia Haş a cumpărat o garsonieră, situată în cartierul Grădişte, pe Aleea Romanţei. Deşi are multe lacune de formă, fiind redactat cam neglijent, în acest contract se face trimitere la prevederile art. 7 din Legea 85/1992, dar fără a se menţiona, spre exemplu, numărul contractului de închiriere. Să presupunem însă că este vorba doar de o greşeală tehnică, de dactilografiere, pentru că, pe scurt, art. 7 la care se face referire prevede că „locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat (...) vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-lege 61/1990 şi ale prezentei legi”.  Nu ştim dacă familia Petru şi Maria Haş ar mai fi fost interesată să cumpere această garsonieră dacă Decretul-lege 61/1990 nu ar fi fost modificat prin Legea 85/1992. Cert este că la data cumpărării (09.11.1993), articolul 4 din Decretul-lege 61/1990, prin care se interzicea cumpărarea locuinţelor în scopul revânzării sau închirierii, fusese abrogat, iar cumpărătorii au plătit pe loc preţul cerut de ARIS, 53.246 lei, plus comisionul de 1%.

Dacă-i pomană, pomană să fie

Dacă ar fi doar atât, mai puţin greşelile de dactilografiere, am putea încheia aici, cu urări de sănătate şi fericire. Urările pot rămâne, că oameni suntem, dar mergem mai departe. Cum spuneam mai sus, surpafaţa utilă a apartamentului, menţionată în contract este de 19,90 mp. Precis a fost tot o greşeală de dactilografiere, destul de supărătoare însă, dacă avem în vedere că acest contract a fost semnat de directorul ARIS şi de contabilul şef, fiind totodată vizat de oficiul juridic. Chiar niciunul dintre aceşti oameni cu funcţii de răspundere să nu fi observat greşeala? Sau să fi fost vreun motiv de mare grabă în redactarea şi încheierea acestui contract? Nu ştim şi nici nu mai are acum prea mare importanţă. Mai ales că familia Petru şi Maria Haş a renunţat la apartamentul cumpărat.

Pomana donată

Poate pentru că era prea mic, poate din alte motive pe care nu le cunoaştem, familia celui care astăzi este directorul „finanţelor” arădene, Petru Haş, a donat apartamentul din Grădişte domnişoarei Stiger Doiniţa.  Apartament care, între timp a crescut ca Făt-Frunos în poveste, de la 19,90 mp, la 34 mp cât figurează în contractul de donaţie - autentificat de un notar din Chişineu Criş, căruia nu vrem să-i facem publicitate, dar sigur este foarte bun de vreme ce donatorii şi donatara, domiciliaţi în municipiul Arad, au apelat la serviciile sale...  Suntem, totuşi, curioşi, cine a plătit taxele şi onorariul, în valoare totală de 225.000 lei, în condiţiile în care apartamentul fusese cumpărat cu 53.246 de lei. Dacă de pomană       l-am luat, de pomană să-l dăm –   şi-or fi spus soţii Haş care au rămas astfel fără proprietate timp de trei ani. Sigur, n-au stat în stradă, mai ales că aveau şi doi copii cărora le-au diminuat prin donaţie masa succesorală. Norocul tuturor este că nu au rămas copiii orfani, aşa că nu se simte pierderea apartamentului de 34 (19,90?) mp. Şi oricum, averea familiei a crescut între timp.

De la creştin la penal

Dacă garsoniera din Grădişte a crescut în trei ani ca-n poveste, familia Haş-Făt-Frumos a mai reuşit o performanţă, tot în trei ani. Astfel, în septembrie 1999, aceiaşi soţi Petru şi Maria Haş cumpără de la Recons, în baza Legii 112/1995 şi HG 20/1996 (ambele acte normative fiind referitoare la reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului) un apartament cu o suprafaţă utilă de aproape 200 de metri pătraţi, pe Bulevardul Decebal, nr. 18. Aproape că nici nu mai contează preţul vânzării (ceva mai puţin de 53 de milioane de lei vechi, adică nici 1.500 de euro...) dacă ne gândim la creştinescul gest de donaţie făcut în 1996. Tocmai ne pregăteam să facem un apel la toţi proprietarii de locuinţe, mai ales la cei ce-au beneficiat de pomana locativă din „zorii democraţiei”, să-şi doneze sărmanilor apartamentele, asigurându-i că gestul lor va fi răsplătit pe măsură, aşa cum darnicei familii Haş i s-a întors întreit bunăvoinţa. Şi, căutând argumente creştine, am dat peste probe cu iz penal.

În contractul încheiat cu Recons, cumpărătorii Haş Petru şi Haş Maria declară senini că „nu am dobândit şi nu am înstrăinat, atât eu, soţul (soţia) cât şi copiii minori, altă locuinţă proprietate personală după 01.01.1990, aşa cum prevede art. 9, aliniatul 6 din Legea 112/1995”. Cum adică nu au dobândit şi nu au înstrăinat? Verificăm dicţionarele şi avem confirmarea că şi cumpărarea înseamnă dobândire, iar donaţia înseamnă înstrăinare. Aşadar, soţii Haş nu sunt personaje de poveste, pentru că Făt-Frumos nu a comis infracţiunea de fals în declaraţii şi nici de înşelăciune. Făt-Frumos cel mult l-a păcălit pe zmeul cel rău, nicidecum nu a minţit pentru a-şi trage o casă de 200 de metri pătraţi, în centrul Aradului, pe bani cu care nu-ţi poţi cumpăra nici măcar o Dacie veche.

Codul Penal în vigoare la data comiterii declaraţiei false (1999) prevedea, la art. 292, că declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unui organ sau unei instituţii de stat (...), în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul (...) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Or, dacă limba română nu s-a schimbat, ceea ce a declarat în contract Petru Haş, împreună cu soţia se încadrează în prevederile de mai sus. Sigur, dacă am avea spaţiu şi timp, ne-am mai uita şi la alte articole din Codul Penal, în care sunt prezentate şi alte infracţiuni cum ar fi uz de fals şi înşelăciune. Dar, în condiţiile date nu putem lua această plăcere organelor statului abilitate să facă cercetare şi urmărire penală, care, în opinia noastră au toate datele pentru a se sesiza din oficiu.

Grup  infracţional

Privind dincolo de falsul în declaraţii cuprins în contractul arătat, ajungem şi la alte nereguli, la fel de prietene cu Codul Penal. Bunăoară, suntem tare curioşi să aflăm cum a ajuns Petru Haş pe lista de priorităţi de la Primărie. Noi am încercat să pătrundem pe acea listă dar nu am reuşit fără să declarăm pe proprie răspundere că nu am dobândit şi nu am înstrăinat... Am încercat, de asemenea, să obţinem o locuinţă fără să ne înscriem pe lista de priorităţi, dar ne-am lovit de refuzul funcţionarilor. Nu eram un caz social, avusesem apartament în proprietate, deci n-am avut nicio şansă pentru o nouă pomană locativă. Cum o fi reuşit, deci, Petru Haş să devină un caz atât de prioritar încât să primească un apartament de lux în centrul Aradului? Nu avem acum răspuns la această întrebare. Ştim că nici nu l-am putea afla câtă vreme, asemenea şmecherii locative nu se puteau face decât de un grup de oameni, aflaţi în posturi „cheie” şi uniţi de interese comune. Din punct de vedere penal aceşti oameni formează un grup infracţional, chiar dacă sunt directori, funcţionari publici sau demnitari.

Nimeni nu-i mai presus de lege

Petru Haş este  director al Finanţelor arădene şi nu avem   niciun motiv să credem că nu are calităţile necesare pentru a ocupa această înaltă funcţie. Instituţia pe care o conduce a reprezentat statul român, conform legii, în multe procese cu conotaţii financiare, inclusiv în cele ce priveau recupararea unor imobile ilegal obţinute.

Petru Haş este un om care a comis, în opinia noastră, mai multe fapte penale. Nu singur, ci în complicitate cu alţi oameni, poate la fel de sus-puşi.

În numele tuturor arădenilor care şi-au pierdut casele, în numele tuturor arădenilor care s-au îndatorat pentru tot restul vieţii pentru a-şi cumpăra câte-un apartament în bloc, în numele tuturor celor care nu au un acoperiş deasupra capului, Petru Haş şi cei care l-au ajutat trebuie să plătească.

Sursa: Glasul Aradului