Un om foarte important de care s-a folosit regimul comunist, dar despre care se ştie prea puţin, este Iosif Petrean.

De cele mai multe ori, comuniştii ştiau cum să scoată bani din orice, fiind nişte oportunişti de seamă. Uneori chiar căutau şi talente pentru a se folosi de creativitatea acestora în folosul propriu. Este şi cazul pictorului Iosif Petrean, care a fost obligat să lucreze doar pentru regimul ceauşist timp de 12 ani. El trebuia să facă reproduceri după lucrări celebre de Grigorescu, Luchian, Tonitza, Andeescu, Aman, sau alte lucrări la comandă, care erau apoi puse spre vânzare în shopurile comuniste. Acestea erau vândute pe bani grei în străinătate sau se ofereau drept cadouri înalţilor oaspeţi pe care-i avea familia Ceauşescu.

Iosif Petrean a învăţat tainele picturii încă de mic, la vârsta de nouă ani fiind deja ucenic în atelierul unui bătrân pictor de biserică,  în urma decesului tatălui său. A învăţat de la el să picteze icoane pe sticlă. Petrean îşi aminteşte de acele vremuri: „Cu totul altfel erau condiţiile atunci. Lucram la lampă de petrol, pensulele erau din păr de bursuci iar culorile se obţineau na-tural: ocru-din pământ ars, verdele- din muşchi de copaci“. La 14 ani vine singur în Arad şi se înscrie la Liceul de Prelucrare a Lemnului. După trei ani se angajează la fabrica de mobilă, unde este apreciat ca fiind cel mai bun proiectant. „În tot acest timp, de la nouă ani, nu a trecut o zi fără să pictez, tablourile mele erau peste tot, prin holurile fabricii, pe la prieteni, în birouri“, se laudă pictorul. Datorită talentului său, a reuşit să scape şi de instrucţie în armată. Special pentru el, s-a amenajat primul atelier de pictură din armată, în 1966 la Bucureşti. Trebuia să reproducă istoria armatei în imagini. „Curtea armatei era pur şi simplu pavată cu tablouri. Acestea ajungeau şi până la patru metri. M-am inspirat cel mai mult din „Atacul de la Smârdan“ al lui Grigorescu, pe care l-am putut admira în original la Muzeul de Artă al Republicii. De fapt asta a fost şi cea mai mare bucurie a mea din timpul armatei: faptul că puteam să merg ori de câte ori voiam la Muzeu“, spune Petrean.

Marea schimbare în viaţa artistului avea să survină la vârsta de 30 de ani, când şeful Gospodăriei de Partid-Ţâşcă, a venit la el să-i împrumute câteva tablouri. Voia să le expună în Hotelul Partidului pentru a impresiona nişte oaspeţi importanţi. Când să-şi ceară cele 12 tablouri înapoi, aflase că atât de mult au fost impresionaţi înalţii oaspeţi, încât le-au reţinut pentru ei. Acei oaspeţi erau Nicolae şi Elena Ceauşescu. Tot din ordinul lui Ceauşescu, a fost obligat să lucreze într-un atelier de pictură pentru regimul comunist. Aici trebuia să facă reproduceri după celebrele tablouri: „Carul cu boi“, „Luminişul“, „Ciobănaşul cu oile“ şi multe altele. Chipul lui Vlad Ţepeş a trebuit să-l reproducă de cel puţin 200 de ori, pentru că era foarte căutat de străini. A mai pictat de asemenea şi tablouri înfăţişându-i pe cei doi conducători. „Picturile pe care le făceam eu erau vândute la preţuri astronomice în shopurile din Bucureşti şi Neptun. Produceam în jur de zece mii de mărci pentru regim. Dar nici eu nu pot spune că am dus-o rău“ spune Petrean, care avea un salar exorbitant pentru acele vremuri: peste zece mii de lei pe lună. În plus, a avut ocazia să viziteze aproape toate ţările Europei, America şi Rusia. În legătură cu vizitarea Ermitajeului, artistul ne povesteşte: „Pentru mine, ca artist, a fost cea mai importantă şi bogată  experienţă. Am stat 21 de zile în Muzeu, dar ai nevoie de 11 ani pentru a putea să-l vizitezi tot. În America nu am văzut artă, dar în Rusia am găsit din plin“.

După Revoluţie a continuat să picteze, fiind un om liber. Picturile sale se găsesc astăzi aproape pe toate continentele. Este pensionar, iar de opt ani de zile este consilier în comuna Zădăreni „pentru că    mi-a plăcut să fac tot timpul ceva pentru oamenii lângă care trăiesc“. O lucrare de-a pictorului se poate observa pe Biserica Ortodoxă din Zădăreni, înfăţişându-i pe Sfinţii Constantin şi Elena, pictură care a donat-o Bisericii.

Sursa: Glasul Aradului