Deunăzi, citeam prin presa locală cum că actorii de la teatrul arădean aşteaptă la spectacole cât mai mulţi „consumatori” de piese bune. Nu m-am decis să comentez în cele ce urmează calitatea pieselor din repertoriul Teatrului „Ioan Slavici”, pe motiv că, spre ruşinea mea, am lipsit o perioadă destul de lungă din sala de spectacol. Chiar nepermis de lungă dacă ţin cont de faptul că prima mea dragoste a fost teatrul. Din perspectiva actoricească. Dar asta contează mai puţin, important este faptul că prezent în sala de spectacol la piesa ce îl avea în distribuţie pe maestrul Marin Moraru, şi găsind bilete undeva la etajul doi, în lojă, am putut constata cu dezamăgire stadiul avansat de degradare în care se află această clădire. Cel puţin aşa cum se vedea acolo sus, cum se spune, aproape de galerie. După ce că am fost plasaţi de o extrem de amabilă plasatoare cu o replică degajată parcă din aerul cultural pe care îl respira, ceva de genul: „Nu, nu urcaţi p-acolo ci p-aci, pă scara de incendiu” ne-am trezit adulmecând, parcă, mirosurile ultimului incendiu păcătos, de fapt am crezut cu tot dinadinsul că eram prima vietate capabilă de a emite păreri după ultima utilizare a acestei scări, atunci când teatrul era în flăcări. Deşi nu le vedem cred cu nespusă părere de rău că şi astăzi, sau, mai ales astăzi, teatrul este cuprins şi mistuit de flăcări invizibile ale indolenţei oamenilor. Un templu sacru pe cale să se prăbuşească...

Sursa: Glasul Aradului