În data de 8 mai 2008, la biserica „Sf. Anastasie” din localitatea Lucca (Italia), a avut loc ceremonia instalării PS Siluan, primul Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Sfânta Liturghie a fost oficiată de către IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale. Prezent la ceremonie, Marius Lazurca, ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun a acceptat să ne acorde un interviu pe această temă.

– Ce implicaţii are înscăunarea episcopului român în Italia pentru comunitatea ortodoxă română de acolo?

– La prima vedere, instalarea Prea-Sfinţitului Siluan pe scaunul episcopal al Diocezei Ortodoxe Române din Italia nu schimbă în mod fundamental datele referitoare la diaspora noastră italiană. Sfinţia-Sa păstoreşte comunitatea ortodoxă peninsulară de mai bine de trei ani, a instalat mai mult de jumătate dintre actualii parohi, a inaugurat lăcaşuri de cult, a funcţionat ca un interlocutor activ al autorităţilor catolice şi laice italiene, e neîndoios una dintre personalităţile cele mai marcante ale comunităţii noastre în general. De dragul preciziei şi al detaliului trebuie totuşi adăugat faptul că Prea-Sfinţitul Siluan a fost „doar” Episcop-vicar, aşadar înlocuitorul pentru Italia al Mitropolitului nostru pentru Europa Occidentală şi Meridională - Înalt Prea-Sfinţitul Iosif. Competenţele sale pastorale şi administrative erau, prin urmare, definite restrictiv de acest statut. Din acest punct de vedere, ceea ce Episcopia Ortodoxă Română a câştigat prin înscăunarea recentă a fost un grad mare de autonomie în raport cu structura administrativă suprapusă, Mitropolia. Pentru mine e limpede că cele consemnate până acum, de la venirea Prea-Sfinţitului Siluan în Italia, vor continua cu mai mare intensitate şi la o scară mai mare. Mă aştept, aşadar, la înfiinţarea accelerată a unor parohii, la stabilizarea şi autonomizarea lor, la sporirea competenţelor parohilor noştri, a căror vocaţie naturală este aceea de a fi adevăraţi lideri comunitari, responsabili nu doar de păstorirea „turmei celei cuvîntătoare”, ci şi de perpetuarea patrimoniului identitar naţional. Sunt de asemenea convins că dialogul cu înaltul cler al Bisericii Catolice, de a cărui generoasă bunăvoinţă depinde soarta majorităţii parohiilor noastre, va dobândi în viitor fluenţă şi dinamism. Am, în fine, încredinţarea că Prea-Sfinţia Sa va şti să sensibilizeze mai mult autorităţile seculare italiene cu privire la rolul decisiv al parohiilor noastre - nu doar ortodoxe – în stimularea unei bune inserţii sociale a românilor în societatea italiană. Din punctul meu de vedere, România şi Italia au interesul comun de a valorifica potenţialul acelor instrumente care contribuie la pacea socială - şi e indubitabil cazul comunităţilor noastre religioase.

– Comunitatea de români din Italia este una dintre cele mai mari din diaspora, o comunitate care a sporit vertiginos în ultimii ani. Care este motivul pentru care s-a amânat atât de mult înfiinţarea unui scaun episcopal în această ţară?

– În Biserică, evenimentele se supun unei coaceri diferite de ritmul cu care trepidanta viaţă comună ne-a obişnuit. Asta în primul rând. În al doilea rând, v-aş reaminti că Biserica noastră a trecut printr-o succesiune patriarhală, prin aprobarea noului „Statut general al Bisericii Ortodoxe Române“ şi prin redactarea statutelor eparhiilor noastre din diaspora. Adaug la aceasta procesul necesarmente laborios de consultare a mirenilor şi clericilor cu privire la alegerea Episcopului pentru Italia precum şi momentul final al alegerilor desfăşurate la nivelul Sfântului Sinod. Se cuvenea, aşadar, ca toate aceste etape să fie parcurse cu înţelepciune şi negrabă fiindcă mizele erau cu adevărat importante. Pe de altă parte, cum vă spu-    neam adineaori, eparhia italiană nu a rămas nici o clipă nepăstorită, încă un motiv pentru ca procedurile evocate mai sus să fie parcurse cu răbdare.

– Cum se prezintă situaţia parohiilor ortodoxe din Italia?

– Ceea ce mi se pare cel mai frapant este imensul potenţial al acestor parohii. Deja în număr de aproape 100, parohiile ortodoxe ar putea deveni în scurt timp mult mai numeroase. În paranteză fie spus: procesul multiplicării lor a fost în bună măsură moderat chiar de Prea-Sfinţitul Siluan, care – înţelept - şi-a dorit o creştere „organică” a propriei eparhii. Al doilea lucru important este gama de funcţii pe care, în mod firesc, le-a preluat o parohie ortodoxă tipică, care e, pe rând, spaţiu de cult, loc de perpetuare a unei universale tradiţii spirituale, centru social, punct de asistenţă comunitară, teritoriu al unor iniţiative cultural-educative foarte diverse, bursă a informaţiilor utile, instrument de reprezentare comunitară, zonă de structurare a unui util civism comunitar şi altele. O spun în cunoştinţă de cauză şi în calitate oficială: parohiile noastre - ortodoxe, greco-catolice, latine – reprezintă cele mai importante puncte de contact între autorităţile româneşti şi cele italiene, pe de o parte, şi realitatea încă insuficient structurată a diasporei noastre, pe de altă parte. Rolul lor este, pe cale de consecinţă, extrem de important şi sper că el va fi adecvat pus în valoare. Mă aştept ca, după concluzionarea procedurii în curs de recunoaştere de către Guvernul italian a cultului ortodox român, şi după ce parohiile noastre vor fi dobândit drepturile fiscale şi juridice corespunzătoare, acest rol complex să fie încă mai evident şi mai bine valorizat.

– Care este rolul dumneavoastră în viaţa comunităţii româneşti din Italia având în vedere că prin specificul funcţiei nu deţineţi atribuţii consulare?

– Rolul meu este restricţionat de mandatul diplomatic pe lângă Sfântul Scaun, însă se întemeiază pe o realitate relevantă. Este vorba despre faptul că majoritatea parohiilor noastre din diaspora funcţionează în spaţii puse la dispoziţie de episcopi şi parohi romano-catolici şi că, prin urmare, buna lor existenţă depinde şi de autorităţile Sfântului Scaun. Având în vedere acestea, mă interesează în mod fundamental două lucruri: să cunosc cu de-amănuntul situaţia parohiilor noastre şi să dialoghez competent pe această temă cu autorităţile pontificale. Aş adăuga faptul că parohiile noastre, cele mai multe foarte recente, inaugurează un capitol nou şi, oarecum, surprinzător în relaţiile diplomatice, oricum complexe, dintre România şi Sfântul Scaun.

– De curând a avut loc încă un miting de protest împotriva construirii blocului de 75 de metri în apropierea Catedralei Sfântului Iosif din Bucureşti. Care este părerea dumneavoastră în legătură cu această situaţie şi cum vedeţi rezolvarea ei.

– Situaţia la care faceţi referinţă face obiectul mai multor litigii în curs de desfăşurare în România. De altfel, potrivit unei hotărâri judecătoreşti relativ recente, construcţiile au fost pentru moment îngheţate. Aşa stând lucrurile, nu îmi este îngăduit să comentez prea detaliat conflictul dintre antreprenorul imobiliar şi Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti. Ce ştiu cu certitudine este că dosarul Catedralei Sfântul Iosif constituie, încă, o piatră de poticneală în dialogul diplomatic bilateral. Poziţia noastră a fost mereu aceea de a explica succint „biografia” chestiunii, de la acordul iniţial al părţilor, pînă la litigiile actuale, precum şi de a demonstra întreaga disponibilitate a autorităţilor noastre de a promova, în limitele stricte ale competenţelor respective, o soluţie justă. În momentul de faţă această soluţie aparţine în exclusivitate justiţiei, care trebuie învestită cu întreaga noastră încredere. Vă mărturisesc faptul că, eu personal, nu am încetat să cred într-o eventuală revenire a părţilor la masa negocierilor, mai ales că e o ipostază care nu le e străină, fiindcă au frecventat-o chiar în această speţă înainte ca piatra de temelie a imobilului să fi fost pusă.

– Domnule Ambasador, vă mulţumesc.

– A fost o plăcere pentru care vă rămân îndatorat.  Îmi iau de asemenea libertatea de a ura succes excelentului cotidian pe care îl reprezentaţi.

Sursa: Glasul Aradului