Uitaţi parcă de lume, dincolo de orice urmă de civilizaţie, neexistând pe nici o hartă a municipiului Arad, mereu expuşi revărsării Mureşului şi demolării, „oamenii balastierei” încă încearcă să existe.

Totul începe cu o imagine de-a dreptul infectă, care ţi se imprimă pe retină, în momentul în care păşeşti pe nevăzute în zona vechii balastiere din Micălaca, balastieră, care spre surprinderea mea, funcţionează, deşi mulţi ani, copil fiind, am crezut-o „moartă”. O atmosferă, desprinsă parcă din vestul sălbatic, un drum de ţară plin de praf, iar iarna plin de noroi, haite de câini mereu înfometaţi şi mereu subnutriţi, două, trei cocioabe ridicate din placaje şi cărămizi luate de pe străzi, sau „împrumutate” de prin curţile altora şi în general o stare deprimantă a unei periferii de oraş european. Oameni nu găseşti, cel puţin nu în timpul zilei. Ca să socoteşti numărul locuitorilor din jurul balastierei, e suficient să numeri urmele paşilor. Ai putea spune la fel de bine că lumea a uitat de ei. În schimb viaţă există. Animalele, care nu sunt puţine la număr, sunt libere să-şi desfăşoare activitatea zilnică pe perimetrul malului Mureşului, printre zeci de gunoaie. Iar mirosul care străbate aerul, în special în perioada caniculară, e de-a dreptul insuportabil.

În schimb, continuându-ţi, încet dar sigur, drumul, vei da de un adevărat „cartier” în plină expansiune. Numai că de data aceasta situaţia stă altfel. Casele, trei la număr, sunt ridicate din bolţari, cu diferite dependinţe, coteţe de păsări, cuptoare de grătar şi nu în ultimul rând multă libertate. Una dintre marile probleme majore în care se află „casele de vacanţă”, ridicate fără nici o autorizaţie, este faptul că se află într-o zonă inundabilă. Astfel că proprietarii sunt mereu în pericol de „a fi luaţi pe sus”, atât de apele Mureşului, cât şi de autorităţi, care până în momentul de faţă se lasă cu greu aşteptate.

În afară de faptul că se află la periferia unui oraş care se vrea european şi ţinând cont de faptul că la câteva sute de metri de zona cu pricina, amprenta civilizaţiei începe să apară în primul rând printr-un drum asfaltat, ai putea spune la fel de bine că cei de aici trăiesc într-o „zonă crepusculară” mereu surprinzătoare şi mereu sub semnul eşecului.

Sursa: Glasul Aradului