Primim spre publicare:

Către redacţia „Glasul Aradului”, solicit republicarea articolului „Plagiat sub patronajul Editurii Academiei”, apărut în „Săptămâna românească” (6-12 aprilie 2006) şi în rezumat în „Focus Vest” din Timişoara, din motive personale şi obiective, pentru elucidarea unor atitudini ireverenţioase la adresa culturii.

Dr. Viorel Gh. Ţigu

Arad, 19 iunie 2008

Scrisoare deschisă către

Editura Academiei Române şi în atenţia Ministrului  Educaţiei şi Cercetării

Un grup de oameni de cultură, de bună credinţă, din Arad, cu activitate în domeniul cercetării ştiinţifice, fără nici un fel de adeziune politică, dar care doresc să scoată în evidenţă adevărul istoriei şi culturii zonei, atât de falsificat în ultimii patruzeci de ani, prin această scrisoare, Vă atenţionăm că aţi ajutat direct, ori indirect, să se denatureze, prin date şi bibliografie, o cultură şi o istorie a zonei. Această atitudine impardonabilă, nu ştim dacă    s-a făcut voit, ori din neglijenţa autoarei şi a Editurii Academiei Române.

Noi Vă prezentăm exact datele care duc la concluzia de mai sus enunţată, lăsându-vă, şi chiar rugându-vă, să verificaţi şi Domniile voastre. S-au scris trei cărţi cu următoarele titluri:

1. „Mişcarea teatrală arădeană până la înfăptuirea Marii Uniri”, apărută în Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1989

2. „Aradul şi teatrul transilvănean până la Marea Unire”, Editura „Sigma”, Arad, 1993

3. „Transilvania şi teatrul arădean până la Marea Unire”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006.

Toate trei cărţile, au aceeaşi autoare: Lizica Mihuţ. În această perioadă, 1989-2006, aceeaşi autoare mai „contribuie” cu unele date şi generalităţi, preluate din primele două cărţi, în lucrarea intitulată „Arad, monografia oraşului de la începuturi până în 1989, Arad, 1999.

Autoarea celor trei lucrări menţionează în lucrarea din 2005, p. 8 următoarele: „Cartea de faţă reuneşte capitole ale lucrărilor noastre” şi citează pe primele două, adică cea din anul 1989 şi cea din anul 1993 „la care se adaugă un material iconografic inedit, care relevă câteva repere ale unei posibile istorii a teatrului transilvănean”.

Dacă este aşa, atunci intervin unele inadvertenţe pe care le semnalăm:

De la bun început, Editura Academiei a greşit deoarece aceste trei lucrări nu sunt lucrări separate şi distincte. Au acelaşi subiect, au aproape acelaşi text, în foarte mare parte, iar „plusul” din lucrarea apărută la Editura Academiei Române este format din repetări ale unor subcapitole şi capitole ale cărţii din 1989, din spicuiri ale unor capitole ale aceleiaşi cărţi, ori chiar din unele subcapitole ale lucrării din 2005, după cum însăşi autoarea menţionează în nota 307 a paginii 178. Aici, se mai adaugă notele 310 şi 312 de la pagina 180, unde se reliefează că la fel s-a mai făcut, dar mult mai evident şi cu „stăruinţă”, după cum se afirmă. „Plus” mai există şi în acele „descrieri” ale conţinutului unor piese, care privesc mai puţin frământările pentru apariţia unui teatru românesc şi a dramaturgiei din zonă. Teatrul este o problemă, iar dramaturgia este „studiul compoziţiei estetice a pieselor de teatru” (conform „Minerva” Enciclopedia Română, Cluj, 1929, p. 399).

În consecinţă, se pot spune următoarele:

Deoarece lucrarea din 2005, editată de Academia Română, nu reuneşte capitole (cum s-ar dori să se înţeleagă) din celelalte două lucrări, ci sunt pur şi simplu reluate aproape identic, de la „Argument” până la Bibliografie, cu unele excepţii pasibile de multe semne de întrebare, după cum vom vedea, NU poate deveni carte separată. Etic şi ştiinţific, Editura ar fi trebuit să tipărească pe coperta din interior: ediţia a III-a, revăzută şi completată, dar a participat la cacealmaua autoarei. Noi nu avem absolut nimic cu autoarea. Dumneaei a încercat, i-a mers, iar Editura celei mai distinse instituţii a ţării, dând dovadă de totală lipsă de profesionalism, încălcând grosier Legea nr. 206/2004, care susţine şi apără deontologia în activitatea ştiinţifică, artistică, literară etc., s-a făcut că „nu vede”. Să fim serioşi.

Ca să înţeleagă mai bine, încercăm să le explicăm, analitic, fără nici un resentiment, deşi trăim cu impresia că a existat o totală lipsă de interes din partea Editurii faţă de fondul lucrării şi faţă de aparatul ştiinţific, cât despre onestitatea autoarei, să nu mai vorbim.

* P. 5, nota 1, subsol – lipseşte anul periodicului (?)

* p. 6, nota 4 subsol – nu se dă revista, locul apariţiei, anul (?)

Nota 3 – în anul 1965, domnilor, Editura NU s-a numit aşa: înainte de 21 au. 1965, s-a numit Editura Academiei R.P.R., după această dată, Editura Academiei R.S.R . Directorul actual al Editurii a uitat.

* p. 8, materialul „iconografic” care se reprezintă, nu este atât de „relevant” pentru ca autoarea să se vadă în postura de a scrie o istorie a teatrului transilvănean. Avem istorii scrise foarte bune, ceea ce se vede în lucrare este, cu multă bunăvoinţă, doar un mic compendiu care se poate taxa „furt ştiinţific” deoarece, cu binecuvântarea Editurii, nu s-a scris de unde sunt aceste materiale iconografice, pentru că noi nu credem că sunt colecţia autoarei, dar şi atunci, trebuia specificat.

* p.9 – apare anul 1748, iar în ediţia din 1989, anul este 1784 (p. 11). Vă rog să vă decideţi!

* p. 10-15 – în acest spaţiu se redau, printre altele, unele obiceiuri populare pe care nici autoarea, nici Editura Academiei nu le cunosc, după cum reiese din cele relatate. Este vorba de „Paparudele”, „Caloianul” şi „Jocul păpuşilor”. Acestea sunt incluse în Cap. 1 – Teatrul popular. Să vedem ce spun lucrările de specialitate:

1. Dicţionar de terminologie literară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 60: „Calioan (Scaloian), rit popular de invocare a ploii, răspândit în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Era practicat în special de copii...”

2. Theodorescu B., Păun O., Folclor literar românesc, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964, p. 108 (curs care circula în Facultatea de Filologie din Timişoara, când autoarea era studentă): „Printre obiceiurile muncilor de vară... sunt paparudele, caloianul... obiceiul rezumă o invocaţie adresată forţelor naturii care stăpânesc şi ascund apa în timpul secetos... este un cântec ritual pentru rodire...” (paparudele) – dar nu ca un dialog.

„Caloianul... se practică tot în vremea secetei în Muntenia, Oltenia, Moldova şi Dobrogea... are aceeaşi semnificaţie de fertilizare, rodire ca şi paparuda”

3.Densuşianu N., Dacia preistorică (text prescurtat), Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 194-195: „Caloianul (Scaloian, Călian) mai apare ca fiu al Decianei sau Dochiana, fiind, se pare, o datină religioasă a poporului român rămasă din cultul Mamei Mari, ca un bocet. Deci, NU este un „dialog accesoriu al jocului teatral”. Originea este de la Dunărea de Jos, fiind o sărbătoare în cinstea primăverii.

Ce se desprinde sunt următoarele lucruri: Caloianul NU se practică în zona Aradului. „Informatorul” autoarei (se pare că are sensibilitate la termenul acesta), care, ba are 65 de ani, ba 55 de ani, a fost profesor de română la Ineu, Ioan Constantin fiind din Oltenia, şi a murit în luna octombrie 2000. Cu alte cuvinte, „informatorul” a fost unul în „trecere” prin judeţul nostru.

- „jocul păpuşilor” – o anexă a Vertecului (p. 15) nu există în altă parte a judeţului nostru, decât în acea mini-zonă a Săvârşinului , care nu se poate generaliza ca un obicei al tuturor. „Jocul Vicleimului”  (p. 13) NU este joc, ci Vicleimul este o dramă populară, un teatru popular religios. Vedeţi, pentru documentarea dumneavoastră: Theodorescu B., Păun O., Folclor literar românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964, p. 98-99.

- Căluşarul este un joc vechi voinicesc, dar suntem siguri că doar la Şiclău se dansa între actele pieselor de teatru de amatori, în rest nu a fost lumea aşa de „elevată” ca acolo.

* p. 9-10 – se vorbeşte de „Brumalia”, dar cu toată trimiterea făcută (nota 3 subsol) se spun inepţii. Sărbătoarea a fost instituită de Romulus, după cum ne relatează lexicograful grec Sulidas (sec. X d. Hr.) fiind o sărbătoare care se ţinea prin 25 noiembrie şi o sărbătoare a recoltei, dacă doriţi, ospătându-se unii pe alţii, dar tot la acea dată se sărbătorea şi cultul lui Liber-Bacchus Tasibastenus. Aceste date clare NU au nimic cu Dionisie Tracicul (sic). A se vedea: Cronica lui Symeon Magister şi Cedrenus. Sărbătoarea a fost oprită prin Canonul 62 al Conciliului al VI-lea din Trulo, în anul 706 d. Hr., dimpreună cu sărbătoarea Calendelor. Forma latină, „bruma”, s-a format ca şi superlativele „infimus”, „postumus” şi altele. Sincopa vocalelor neaccentuate este foarte frecventă în limba latină. (cf. „Romanica”, Studii istorice, filologice şi arheologice, de G. Popa – Lisseanu, Bucureşti, 1925). Cât despre „domnul” Dionisie Tracicul, se face o enormă confuzie. El este, de fapt, Dionysius Exiguus cel Mic sau Smeritul, ori Românul, a fost originar din Scitia Minor (Dobrogea) şi a trăit între anii 460-540 d. Hr. la Roma. A „inventat” era noastră, adică Anno Domini, în anul 525 d. Hr., adică calendarul (cf. Cassiodor 490-583 d. Hr., mâna dreaptă a regelui got Teodoric, „de institutione divinarum litterarum”, cap. 23, în Colecţia Migne, p. 67, 1137).

* p. 18- în text apare maghiarizarea numelui lui Sava Tekelia (Thokoly)

* p 20 (nota 26 subsol), maghiarizarea numelui Sava Tekelia

* p. 21 – Pe ambele pagini se maghiarizează, din nou, numele lui Sava Tekelia – sârb din Arad, un mare Mecena al culturii. Aceeaşi greşeală a făcut-o şi în lucrarea din anul 1989, p. 14. Ce se poate concluziona?

* Nota 30, subsol: dacă nu există altă pagină, stimaţi domni de la Editura Academiei, atunci se scrie: op. cit., loc. cit. Sperăm că s-a înţeles. La fel şi pentru nota 31.

* p. 62. Nota 30, la fel, trebuia op. cit., loc. cit.

* p. 64, nota 38, de unde este informaţia?

* p. 65, nota 42, aceeaşi greşeală, nu ibidem, ci idem

* p. 72-73, notele 68, 69, 70 şi 74 sunt neclare. Credem că autoarei i-a plăcut cuvântul (ibidem) dar şi la informaţia dintr-un periodic, trebuie pusă pagina. Existând pagini diferite, se pune (idem), chiar dacă nu place nici Editurii, nici autoarei.

* p. 74 – în text, nu credem că pe autorul dramatic l-a chemat Nicolits Dome, „comentat” de presa locală „Arad es Videke” din ianuarie 1889, lucru întâmplat şi cu Tekelia, care a ajuns în lucrarea autoarei Thokoly (ca să vezi!). Acest Dome ar fi putut fi un Nicolae Deme, familie existentă şi astăzi în Arad.

* p. 75, nota 84 – de unde ştie autoarea despre scrisoare? O are dumneaei?

* p. 76, nota 88 – de ce ne ferim să spunem sursa? Autoarea, în nici un caz, nu putea fi de faţă în anul 1907!

* p. 79, notele 95, 96, 97, 98, 99 – aceeaşi atitudine de a nu spune sursa informaţiilor. Se afirmă lucruri la care autoarea nu a putut participa.

* p. 85 – Hălmagi (Făgăraş), aceeaşi gafă şi în ediţia din 1989, p. 217. Stimată autoare, Hălmagiu este în judeţul Arad, judeţ în care aţi trăit şi trăiţi şi Domnia Voastră, cel puţin aşa cunoaştem noi. Nici măcar nu v-aţi ostenit să vă corectaţi, de la o ediţie la alta, greşelile. Dar fiţi liniştită, pentru Editura Academiei este bună! Există o localitate, lângă Făgăraş, pe malul drept al Oltului, care se numeşte HÂLMEAGU, dar asta pretindea să se ştie geografie. (cf. „Minerva”, Enciclopedie Română, Cluj, 1929, p. 434).

* p. 86, nota 134 – greşit scrisă, trebuia op. cit., loc. cit.

* p. 87, nota 138 – de unde aveţi informaţia?

* p. 88 – în text, din secolul al XI-lea şi până în anul 1774 NU s-a cântat de loc. Au trebuit alţii să ne înveţe.

* Prefectul Aradului NU a fost Brasalkovics, ci Brasalcovici, deoarece a fost sârb.

* Cel mai vechi cântec românesc NU este cel din Şiclău, cum afirmaţi, ci Corul de copii de la şcoala din Covăsânţ, care i-au cântat lui Ioan Zapolya, care a trecut pe acolo în 1532 şi i-au cântat: „Gaudete iterum dico gaudete...”, ceea ce înseamnă „Bucură-te, ţie îţi zic, bucură-te...” şi este irmosul Născătoarei de Dumnezeu. Au fost numai elevi români, deoarece nici o altă confesiune nu are acest cântec şi NICI nu existau în Covăsânţ decât români (ne pare rău de Şiclău). (Cf. „Anuar de etnologie, artă, istorie, lingvistică”, nr. V, 1985-1986, Academia Română, Filiala Timişoara, Editura „Amphora”, Timişoara, 1004, articolul „Localităţi româneşti în decursul istoriei, com. Covăsânţ, jud. Arad” de Viorel Gh. Ţigu, p. 53).

* Ce legătură există între viaţa muzicală de la noi şi teatrul din Arad? Doar faptul că au existat concerte muzicale în cadrul lui? Dintotdeauna au fost spectacole de operă, ori muzică clasică, dat teatrul este una, muzica este alta! Ceea ce trebuia spus, este că românii NU au avut voie să aibă organizaţii culturale şi o vom dovedi cu acte.

Acest text în „plus”, cât şi restul „plusului” este din ediţia scoasă în 1993. Noi nu am avut lucrarea respectivă.

* p. 89, nota 141- la ce fel de trimitere se referă nota? Nimeni, dar absolut NIMENI NU a corectat textul.

* p. 90 – în text (alineatul de jos care începe cu „Menţionăm câteva dintre ...”) de unde sunt informaţiile?

Nota 146 – se scrie agramat: „La începutul secolului trecut, în Arad, vor funcţiona...”, noi credem că ar fi trebuit scris „au funcţionat”, ori poate de atâtea traduceri din maghiară pe care le-aţi făcut s-a schimbat acordul!

* p. 93 – din text, ...Becicherecul Mare..., după uzanţele ştiinţifice, se putea pune în paranteză denumirea de astăzi a localităţii – Zrenjanin – din Banatul Sârbesc (foarte mulţi nu cunosc localitatea sub denumirea veche. Restul oraşelor: Vârşeţ, Novi Sad, Karlovitz – maghiarizat, se numeşte Sremski Karlovţi, Pancevo şi Biserica Albă – astăzi se numesc Bela Crkva, Banatul Sârbesc, ca şi Pancevo).

* p. 97 – de unde sunt datele?

* p. 100 – O bună parte din Capitolul III sunt „spicuiri”, pentru specialişti, arhicunoscute, divagaţii pe aceeaşi temă: „Mişcarea teatrală”, care a mai fost povestită, credem, şi în lucrarea publicată în 1993, pe care din păcate nu o avem, dar pe „variaţiuni” (ca şi „Carnavalul din Veneţia”) s-a mai punctat, de aceeaşi autoare, în „Arad, monografia oraşului de la începuturi până în 1989”, Arad, 1999, p. 279 – 302, preluând versiunea 1989.

* p. 104 – Autoarea, credem că, NU ştie că românii NU au avut dreptul la asociaţii culturale, cu foarte mici excepţii şi vom demonstra la sfârşit aşa că paragraful ultim din text este o aberaţie.

* p. 107-110 – Idei preluate din lucrarea apărută în anul 1989, (p. 40, 51, p. 112-139 etc.)

* p. 111 – nota 22 (idem)

* p. 117 – din nou NU se cunoaşte aparatul ştiinţific. Nota 36 subsol – NU se pune (ibidem), ci (idem). Atragem atenţia, încă o dată, că: pentru acelaşi autor, aceeaşi lucrare, aceeaşi pagină se pune (ibidem), dar când paginile sunt diferite se pune (idem). Este valabil şi pentru „specialiştii” Editurii Academiei Române.

* p. 140, nota 121, de asemenea greşită, trebuia (idem)

* p. 147, nota 150 – la fel

* p. 162, nota 215 – la fel

* p. 163, notele 217 şi 218, la fel, trebuia (idem).

* p. 164, notele 224 şi 228, la fel, greşite

* p. 167, nota 244, la fel, greşită

* p. 169, notele 253, 257, 258 şi 259 – greşite. Trebuia (idem)

* p. 170, notele 260, 263, 264, 265, 268 şi 269 – la fel, greşite

* de la p. 178 se repetă, după cum se explică la nota 307, subcapitole, începând cu p. 161, dar culmea este că se repetă, identic, şi ce s-a scris în lucrarea din 1989, p. 140-144, ori începând cu p. 140 (cf. notelor 310 şi 312 unde aceste lucruri sunt explicate chiar de autoare (sic!), făcute cu „stăruinţă”, p. 180).

* p. 210-288-textul este reprodus din ziarele şi periodicele vremii şi spicuiri din lucrarea din anul 1989. Menţionăm că, tot acest text NU are note. Aşa cum sunt redate se poate lua ca o compilare (furt ştiinţific?). Ce spuneţi domnilor de la Editură?

* p. 289 – 322 – se reiau texte din cuprinsul lucrărilor din anul 1989 şi 2005, dar ar fi posibil şi din lucrarea din 1993.

* p. 327 – la lucrări generale, dedesubtul lui Popeangă NU se poate pune (idem), ci doar ghilimele.

* p. 328 – acelaşi lucru, după Vali Bela şi Breazu Ion.

În privinţa bibliografiei, am constatat o „consecvenţă”, vis a vis de cea din lucrarea publicată în anul 1989, excepţie făcând două lucrări: Programul P.C.R., Bucureşti, 1975 şi N. Ceauşescu, Cuvântare..., în „Scînteia”, 1.XII. 1988, care nu au fost incluse în ediţia din 2005. Ce se mai constată, este faptul că, din 325 de pagini de text, 185 de pagini sunt preluări, aproape identice ale textului din lucrarea apărută în anul 1989 iar, 107 pagini NU au note. De la pagina 27 până la 45, sunt doar 6 (şase) note de ordin general, în pofida unor cunoştinţe la care NU se spune sursa. Despre această lipsă de note, noi putem crede orice, mergând chiar până la a avea reţineri asupra corectitudinii deontologice a autoarei, ori chiar a Editurii. Numai că, aşa cum spuneam la început, Editura a intrat în conflict cu Legea apărută în 2004, chiar dacă reprezintă Academia Română. Pe multe pagini sunt reluări, ori spicuiri de subcapitole, atenţionându-ne chiar autoarea. Citind cu atenţie textul, suntem convinşi că NU s-a corectat şi nici NU s-a verificat, făcându-se un lucru de mântuială pentru UN aşa subiect şi O AŞA Editură. Se tot vehiculează „lupta intelectualilor români” pentru cultură, „încercări de realizare” a unui teatru, a unor organizaţii culturale, dar de fapt NU se spune DE CE nu s-a putut realiza, ori s-au realizat foarte, foarte greu. Noi încercăm foarte sumar să explicăm, dând câteva exemple:

Unul dintre factorii tragediei noastre din epoca modernă a fost şi „compromisul dualist” de la 1867, necesar pentru Viena, act care a declanşat „Pronunciamentul de la Blaj” din 1868, un protest energic împotriva unirii FORŢATE a Transilvaniei cu Ungaria. A fost un protest de masă care a dus la noi căi de luptă pentru drepturile românilor, în ŢARA noastră! Atunci a început falsificarea istoriei, culturii şi prezenţei noastre aici. Colonizări maghiare, maghiarizări ale numelor de familie: români, sârbi, slovaci etc, în actele oficiale (fiind foarte multe exemple), şi culminând cu acea carte a              lui Telkes Simon, intitulată „Hogy Magyarozitsuk a Vezetekneveket”, apărută la Budapesta în 1898. Este un ghid de maghiarizare a numelor patronime. A mai venit şi legea din anul 1879, prin care forţat s-a introdus învăţarea limbii maghiare în şcolile poporale ale naţionalităţilor (articolul XVIII), iar în 1907 ministrul Apponiy a dat o lege pentru desfiinţarea şcolilor româneşti (închizându-se în Ardeal, până în 1918, nu mai puţin de 679 de şcoli româneşti). Din cauza acestei legi antioromâneşti, scriitorul norvegian Bjornserne Bjornson şi scriitorul rus Lev Tolstoi au refuzat să meargă la Congresul Păcii de la Munchen, din 1907, spunând că nu poate sta alături de un „mincinos propovăduitor al păcii”, Apponiy. În anul 1884, românii din Arad intrenţionau să înfiinţeze un liceu românesc, dar au fost refuzaţi de Budapesta, în mod categoric. În anul 1881, un număr de 84 de comune româneşti din Banat au cerut înfiinţarea unui liceu românesc. La 18 februarie 1882, o delegaţie condusă de generalul Traian Doda era la Budapesta, unde au depus o cerere. NICI după 10 (zece) ani (1892) NU s-a primit nici un răspuns. Canonicul de Braşov, Meisel Iosif, a cerut desfiinţarea tuturor şcolilor româneşti, a teologiilor româneşti, iar celor care nu le place „în timp de trei ani să emigreze în România”. (Citiţi stimaţi „academicieni” şi stimată autoare ziarul „Ujsag” din Cluj, 29 ianuarie 1918,              ori pe Denes Istvan „Problema românească”, p. 40). Ca fresca să fie „pladitică”, să putem înţelege substratul lucrării şi cacealmaua luată de Editură, mai dăm doar câteva exemplificări:

1. La Sibiu, în ziua de 3 septembrie 1881, intelectualii români au decis să înfiinţeze o Societate generală românească de agricultură. Menţionăm că, saşii şi ungurii aveau. Prin decizia nr. 37018/1883, s-a refuzat de către Budapesta înfiinţarea societăţii.

2. În anul 1883 s-a interzis înfiinţarea unei asociaţii a institutorilor români din judeţul Satu Mare.

3. În anul 1884, românii din Arad au voit să înfiinţeze o societate culturală cu numele „Progresul”. Prin Decizia nr. 79516/28.11.1890, Budapesta a interzis înfiinţarea ei.

4. În 1888 (decizia 84717) se interzicea meseriaşilor români din Alba Iulia să aibă o asociaţie.

5. În Făget (Timiş), românii au dorit să aibă un cazinou, dar autorităţile ungureşti îi refuză pe motiv că „există unul – maghiar” (decizia nr. 26392/ 28.04.1889)

6. Studenţimea română de la Universitatea din Cluj a ceruit să se înfiinţeze o societate culturală studenţească cu numele „Minerva”. Budapesta a refuzat, deşi în toate ţările europene, unde erau studenţi români, au existat astfel de societăţi. (Decizia 4290/04.02.1890).

7. La Cluj, femeile române au dorit să înfiinţeze asociaţia culturală de binefacere. Budapesta a interzis înfiinţarea ei. (Decizia 50406/6.08.1890).

8. Românii din Maramureş au dorit să înfiinţeze „Asociaţia pentru cultura şi literatura poporului român”. Iată răspunsul: „... Având în vedere că în cuprinsul Ungariei numai răspândirea culturii maghiare este de dorit...”. Pe act este semnătura căpitanului de poliţie din Sighetul Marmaţiei, Ibranyi Gyorgy, din data de 11. 01. 1913 (cf. Revistei „Huszadik Szazat” – „Secolul XX” din Budapesta, an XXVIII, 1913, p. 659).

Şi putem să continuăm.

De ce a fost nevoie de aceste exemplificări? Simplu. Lucrarea în discuţie este o apologie a unui teatru care foarte puţin, ori aproape deloc, are de a face cu românii. Este drept că au venit trupe româneşti de prestigiu, dar au fost nevoite să joace în spaţii improvizate, după cum ni se relatează. Dacă a existat teatrul „de piatră” al lui Iacob Hirschl, de ce trebuiau trupele de teatru româneşti să se plimbe prin alte săli? Se vorbeşte de Lukacs Sandor, Rona Dezso, Csiki Gergely etc. NU avem obiecţii, dar atunci trebuia, încă la lucrarea apărută în 1989 să i se schimbe titlul, deoarece, însăşi „iconografia” care se publică cu foarte puţine excepţii, NU pledează pentru titlul pompos pe care îl are cartea. Mai mult, NU se spune cine o deţine, putându-se trage orice concluzie. Din punct de vedere ştiinţific NU este corect.

Se foloseşte şi o bibliografie iredentistă. Dăm un exemplu: Marki Sandor, citat în lucrare. Iată ce spunea la sfârşitul secolului al XIXC-lea: „românii sunt 2.500.000, dar numai maghiarii se numesc naţiune...”, şi unde, în (Foldraijz...) „Geografia pentru şcoale civile superioare de fete”, ediţia a V-a. Iredentist, dar mai onest decât autoarea. Din cauza acestui „istoric” maghiar, au fost duşi în eroare doi academicieni deosebiţi: Virgil Vătăşianu şi Ştefan Pascu, care l-au citat într-o lucrare, ca după un timp să vadă că afirmaţiile „istoricului” nu-şi au susţinerea. Autoarea a maghiarizat nume, dar nu pentru că a ştiut ori nu, ci prin simplul fapt că cel care a tradus din maghiară şi germană, a tradus exact numele, dar scris de unguri ori de nemţi, iar dânsa, documentată, a lăsat aşa.

Înainte de a încheia, ne-am permis, pentru a se cunoaşte de către Editură, să dăm şi să se ştie că: Oraşul Arad avea în prima jumătate a secolului al XVIII-lea doar 35 de unguri. Sibiul avea 5 unguri. Braşovul avea 631. Sighişoara avea 16 unguri. Deva avea 50 de unguri şi Mediaşul avea 25 (cf. Gustav Bekesics, Magyarosadas es Magyarositas, Budapesta, 1883). În anul 1880, în Comitatul Aradului au fost 178.802 români, 47.717 maghiari (date scrise de reputatul istoric G. Gluck în „Monografia Aradului” din 1978).

Dacă aşa stau lucrurile, de ce s-a făcut această apologie a unei culturi nenaţionale? Asta este vrerea Editurii, ori poate ascunde altceva. Noi nu ne permitem să tragem concluzii, dar nici nu suntem obligaţi să înghiţim lucruri echivoce. După ce o citeşte, un om de cultură rămâne mirat, exact cum l-ai fi întrebat pe redactorul de carte, dacă a auzit de Menephta, arhitectul lui Seti I? Ţinem să vă anunţăm că:

* un exemplar al acestei scrisori s-a trimis Editurii Academiei Române

* un exemplar, Ministerului Educaţiei şi Cercetării

* un exemplar, Comisiei pentru Învăţământ, Ştiinţă, Tineret şi Sport a Senatului României.

A mai fost tradusă în limbile: franceză, engleză şi germană pentru a arăta europenilor că la Editura Academiei Române se practică prostituţia intelectuală (din moment ce s-a încălcat deontologia), făcându-se tam-tam pentru... parveniţii în cultură, care sunt destui.

Comentariul de faţă este pentru respectarea adevărului istoric, de aceea ne miră că Editura Academiei Române a tratat superficial publicarea acestei lucrări.

În numele celor corecţi, semnează, dr. Viorel Gh. Ţigu,

istoric de artă, Arad

Sursa: Glasul Aradului