Anul 1940. Basarabia se retrocedează ruşilor. Din acest moment, încep greutăţile pentru basarabenii care se considerau români. Viaţa grea, limitele impuse şi regimul asupritor au împins mulţi cetăţeni basarabeni să vină pe teritoriul României. Nici aici nu le-a fost uşor, însă. Cu Comisia de Repatriere pe urmele lor, au fost nevoiţi să ia modelul fugarilor de peste hotare. Mulţi vor să uite această perioadă cumplită, unii însă vor să facă cunoscută trauma lor. În seria povestirilor cu comunitatea de basarabeni, Silvia Rancu este prima care a căutat prin amintiri... grele de altfel!

O casă simplă şi aranjată, în oraşul Pecica. Nimic strident sau care să poarte un anumit stigmat. Intrăm şi aşteptăm ca cineva să ne întâmpine. Remarcăm o grădină plină de copii şi după colţul casei, o femeie se uită curioasă la noi. Ea este... îmi spun, în gând! Ea este Silvia Rancu, una din victimele regimului din Basarabia, care s-a refugiat în România.Dintr-o singură privire se poate remarca ce fel de viaţă a dus  Silvia. Deşi are numai 83 de ani, pe faţa ei s-au întipărit, de-a lungul vieţii, multe greutăţi. Cu toate acestea, continuă să trăiască pentru strănepoţii ei, gura ei de energie şi bună – dispoziţie. A început să ne arate casa în care locuieşte. „Banii i-am primit de la nepoata din America. Ea mi-a spus că sunt ca o mamă pentru ea şi merit să am parte măcar de o bătrâneţe liniştită”. Ajungem în camera de zi, unde o năpădesc lacrimile. Pe unul din pereţi, era pictura ce înfăţişa băiatul ei în sicriu. Şi-a adunat puterile şi a început să ne povestească. „În timpul stagiului militar, a murit. Mi l-a adus acasă aşa, în sicriu, îmbrăcat în militar. Nu s-a sinucis, pentru că înmormântarea a respectat toate onorurile”.Viaţa grea de fugarAu dus-o bine în Basarabia. Până la un moment dat. Tatăl ei a fost deputat în Sfatul Ţării şi a semnat actul prin care era de acord cu alipirea Basarabiei la Patria – Mamă (România), în anul 1918. A fost printre puţinii oameni care au dat dovadă de curaj iar plata nu a întârziat să apară. La doar 39 de ani, în 1921, deputatul Alexei zis Leonid Ciurcano, şi-a dat obştescul sfârşit.Din acest moment, mama sa (Olga), împreună cu Silvia, s-au refugiat în România, pentru a putea supravieţui. Altfel, în Basarabia ar fi avut actul de deces deja semnat. Mai ales după ce Leonid a fost declarat criminal de război, de către ruşi (datorită semnării actului de adeziune). Cu comisia de repatriere pe urmele lor, au tot fugit din Alba – Iulia la Bucureşti, şi tot aşa. Un lanţ vicios, care se părea că nu se mai termină. În acea perioadă au avut loc deportări în  masă. Majoritatea basarabenilor prinşi pe teritoriul României au fost trimişi în Siberia.În Bucureşti i-ar fi fost bine Silviei, numai că bombardamentele asupra Capitalei au trimis-o tocmai în Arad. Din cauza refugiului, la ea nu avea decât actele tatălui său, cu greu ascunse de Olga în pivniţa casei. Mi le-a arătat. Nişte foi îngălbenite de trecerea timpului, aproape rupte şi pătate. „Arată aşa pentru că mama a fost nevoită să le ascundă. Altfel, ar fi dispărut şi ele, aşa cum a dispărut şi actul de deces al tatălui meu”, spune Silvia Rancu.La sfatul unui prieten apropiat, s-a căsătorit cu un căpitan din Arad, pentru a-şi schimba numele şi de a primi acte legale. Astfel, a scăpat de numele de Ciurcano, un stigmat care i-a pricinuit atât de mult rău. Orice legătură cu tatăl ei o punea mereu în pericol. „Când am ajuns în Arad, m-am căsătorit, pentru că mi s-a spus «ori îmi schimb numele ori ajung în Siberia». Nici aşa nu mi-a fost prea uşor. Prin tata eu am ajuns un duşman al Basarabiei şi vroiau să scape de mine sub orice formă. Eram însărcinată a doua oară, când iar au tăbărât peste mine cei de la repatriere, dar şi de data asta am scăpat de deportare”, îşi aminteşte Silvia.Un singur ofAcum trăieşte liniştită. După o viaţă zbuciumată, are o familie numeroasă alături şi o casă în care să poată locui. Cu toate acestea, mai are un singur of... scrisoarea prin care trebuie să cedeze pământul primit în urma tatălui. „Cum am să-i mai îndeplinesc eu dorinţa tatălui de a fi înmormântat la hotarul dintre fosta Basarabie şi România? El aşa îmi tot spunea... «Nu uita să mă îngropi la hotar, aşa am să pot veghea asupra întregii ţări şi în viaţa de apoi. Dar nu uita că tu ai fost şi vei fi mereu un pui de român» numai că acea scrisoare a dispărut, parcă a fost un fir de praf pierdut pentru totdeauna. Şi acum stau şi mă întreb ce s-ar fi putut întâmpla”, lucru de care ne întrebăm şi noi.***

Nu a putut să lucreze în România, deşi a absolvit studiile liceale. A fost mai tot timpul o fugară, urmărită de funcţia şi numele tatălui ei. A pierdut un conac, o casă de şapte camere în Chişinău, 56 ha de pământ, o altă casă la ţară dar cea mai grea pierdere a fost cea a fiului ei. Se mai consolează cu fata rămasă în viaţă, cele trei nepoate şi 10 strănepoţi. Pentru ei trăieşte şi lor le va lăsa tot ce a strâns pe unde a umblat. Însă cel mai de preţ lucru pentru ea este de a fi „pui de român”.

Sursa: Glasul Aradului