Secţia de TBC din Prăjeşti aparţine de Spitalul de Boli Cronice din Sebiş şi are o capacitate de 45 de paturi destinate bolnavilor. Această secţie funcţionează în urma unei restructurări şi încadrări într-un buget a spitalului în 2003, restructurare în urma căreia din secţiile de neurologie, recuperare reumatologie şi salon de dermatologie, secţia a fost destinată TBC.

Din 2003, dr Ioan Alda, medic primar pneumoftiziologie, este cel care se ocupă de bunul mers al spitalului. Asistenta Cornelia Ciort ne relatează: ,,Aici au fost internaţi bolnavi în faze avansate ale boli şi au plecat de aici reabilitaţi, în măsura în care boala totuşi poate recidiva. Bolnavii se lovesc de indiferen-ţă şi sunt puşi la zid în exterior, aici însă, au parte pe lângă tratament de înţelegere, ceea ce este foarte important ca ei să se vindece.”Recunoştinţa celor oprimaţiSpitalul este înconjurat de natură iar aerul curat contribuie la însănătoşirea lor. Verdeaţa îi înconjoară pe pacienţi, îmbunătăţindu-le starea de spirit. Aspectul spitalului de la exterior este unul anost, însă personalul binevoitor încearcă să-l schimbe prin ajutorul oferit pacienţilor. Condiţiile în care pacienţii luptă cu boala sunt modeste Aşternuturile sunt albe însă, peste toate utilităţile timpul şi lipsa banilor şi-a spus cuvîntul. Pacienţii poartă poverile bolii, fapt care se vede după expresia feţei lor. Sunt slabi, trişti, unii chiar depresivi. Totuşi, poţi constata că speranţa de vindecare nu le moare niciodată. Sunt mulţumiţi de spital, mulţi dintre ei se simt chiar ataşaţi, având în vedere că şi-au petrecut mult timp în secţie şi şi-au pierdut rudele.De prin spital adunate Gheorghe Laudis este bolnav din 1965 şi a contactat boala spune el, de la proastă îngrijire şi lipsă de timp pentru un regim de viaţă ordonat, într-un cuvânt din pricina traiului vitreg. În urma tratamentelor boala a dat înapoi, ca după un timp să recidiveze. Astfel, Gheorghe şi-a petrecut câţiva ani în spital având ca diagnostic, insuficienţă renală şi recidivă a TBC. Familia şi cei patru copii nu îl vizitează. E singur şi cei care îi mai oferă un zâmet şi o vorbă bună sunt colegii de salon sau personalul medical. În rest îi mai rămâne doar speranţa.

Sursa: Glasul Aradului