O vorbă veche spune că „omul, cât de bătrân să fie, tot nu vrea să moară”. Într-o Românie lăsată să-şi facă de cap, bătrânii noştri sunt lăsaţi în coada listei priorităţilor. Săracul nu se plânge că nu are, ci se mulţumeşte cu puţinul, dar mândria şi ignoranţa celor avuţi, faţă de el, e mult mai dureroasă. Zilnic câte-un vârstnic este scos din casă şi lăsat pe drumuri sau dus la azilul de bătrâni, zilnic privim nepăsători la săracii care ne caută în gunoiul nostru menajer sperând că vor găsi o coajă de pâine uscată, sau „comoara” atât de mult aşteptată care îi va elibera, iar noi privim indiferenţi. Astfel că pentru mulţi dintre bătrânii noştri, de la împrumultul banilor pentru Paşte, până la scormonitul în gunoaie nu mai rămâne decât un pas.

Sursa: Glasul Aradului