Probabil că puţini dintre dumneavoastră urmăresc transmisiuni de atletism. Astăzi, fotbalul a devenit sportul rege pentru o bună parte dintre locuitorii     planetei. Diferenţa dintre probele atletice şi fotbal nu este doar de ordin sportiv. Această diferenţă se materializează şi  în comportamente şi atitudini diferite, ca să nu spun contrarii.

În fotbal, scopul de bază al jucătorului este să-şi anihileze adversarul, dacă e posibil chiar fizic. Să nu mai vorbim de suporteri care, de multe ori, transformă competiţia într-o veritabilă coridă. Încrâncenare pe teren, idem în tribune şi chiar înafara tribunelor. Într-un cuvânt, junglă în mijlocul oraşelor.

Cu totul altfel stau lucrurile în atletism. Competiţia, cu extrem de rare excepţii, e însoţită de fair-play. Nu zic că nu au existat dopaje, probabil mai există, şi s-au câştigat concursuri pe nemerit. Dar aceasta este excepţia, şi nu regula. La sfârşitul unui concurs, indiferent de natura probei atletice, învingătorul este felicitat şi, atenţie, îmbrăţişat de către adversari. Probabil că cel învins are, pe undeva, în sinea lui, un sentiment de invidie sau de frustrare, dar gestul pe care îl face este acela de a-şi felicita adversarul.

Atleţii ştiu să piardă, fotbaliştii nu ştiu.

Nu ştiu să piardă nici politicienii. Câştigătorul într-o competiţie politică este umplut de noroi din cap până-n picioare. Evident, şi de către adversari. Îmbrăţişări în politică? Nici vorbă! Ca o curiozitate, mă întreb câţi dintre adversarii lui Gheorghe Falcă l-au felicitat şi l-au îmbrăţişat după ce acesta a câştigat Primăria Aradului. Eventual, l-ar fi strâns puţin de gât.

De fapt, în politică nici nu se aşteaptă sfârşitul competiţiei. Candidaţii se „gratulează” cu mult înainte de start şi, întrucât s-a inventat şi campania electorală, aceasta oferă timp şi spaţiu pentru desfiinţarea adversarului. Sentimentul care domină lumea politică este ura, în toate formele ei de manifestare. Aceiaşi care în timpul campaniei electorale se duc la biserică şi aud despre iubirea aproapelui, nici nu apucă să coboare treptele lăcaşului de cult şi îşi desfiinţează adversarii fără nici o reţinere. Politicianul coboară în subsolurile iraţionalului şi mă îndoiesc că cineva – se vede că nici măcar Dumnezeu – îi va schimba atitudinea exersată cu sârg de-a lungul anilor de luptă politică.

Fair-play? Aşa ceva nu există în vocabularul şi comportamentul politicianului. De acest lucru vă puteţi convinge tot timpul, dar mai ales în campania electorală. Nu rataţi ocazia, dar vă spun că este o iremediabilă pierdere de vreme.

A şti să pierzi este apanajul atleţilor şi al omului superior. Acesta din urmă, tot mai greu de întâlnit într-o societate în care valorile dispar cu fiecare zi ce trece.

Sursa: Glasul Aradului