E seară. Programul de lucru s-a încheiat, la fel ca şi orele de curs. Deşi e decembrie, temperatura de afară ne permite să nu ne plângem de prea mult frig şi putem opta, astfel, pentru activităţi în aer liber. Nu se ştie cât timp gradele Celsius vor mai fi generoase cu noi, aşa că e de profitat...Cum de pub-uri şi cafenele ne-am tot săturat, alegem vizita la patinoar. Şi aşa că nu am fost de mult.

În sfârşit, cu patinele pe gheaţă

După o serioasă muncă de lămurire, am reuşit să ajung la destinaţie. Împreună cu prietenii mei, ne pierdem în mulţimea de patinatori, majoritatea dintre noi luptându-se pentru redobândirea echilibrului. Cert e faptul că am pornit pe „contrasens”. Noroc de un tinerel care ne avertizează. „Mai bine ar fi să patinaţi şi voi în direcţia opusă. Aşa nu o să vă ciocniţi de alţii la fiecare pas”. Îi mulţumim şi ne întoarcem... poate de data asta o fi mai bine.

 

Zis şi făcut. Mi-am schimbat destinaţia. În loc să ajung acasă, unde nu aveam mare lucru de făcut decât să beau un ceai şi poate să vizionez un film, am dat câteva telefoane şi... gata, mi-am adunat prietenii să mergem la patinoar.

Până ne-am mobilizat, s-a făcut deja ora 20:00. Numai bine, acum sperăm să prindem patine pe numărul nostru (nu facem parte din fericitul caz în care tinerii vin la patinoar cu propriile patine). Încă de la intrare, grăbim puţin pasul pentru a mai prinde tura şi ne-am şi blocat. La uşa de acces s-a format între timp o coadă de tinerI, nu tocmai de neglijat. Pesemne că mulţi alţii au dorit să-şi petreacă o simplă seară de joi în preajma prietenilor pe gheaţă.

Deja începem să batem pasul pe loc iar angajaţii se interesează dacă mai sunt patine disponibile de închiriat, având în vedere marele val de cereri. „Eu port mărimea 44. Mai aveţi?”, întreabă unul din prietenii mei. „44 mai avem, dar nu multe perechi, aşa că sper să mai aveţi noroc”, zice unul din angajaţii patinoarului. Şi aşa s-a dat startul la întrebări de genul, unii respirând uşuraţi, alţii fiind intrigaţi dacă vor mai prinde o pereche de patine sau vor fi nevoiţi să se sacrifice de data aceasta. Unul din ghinionişti, dacă pot să spun aşa, am fost şi eu. Exact când am ajuns la închirieri, nu am mai avut ce să iau decât patine mărimea 38 (în contextul în care eu port numai 36). „Bune-s şi alea (spun eu), decât deloc...”.

Prima oară pe gheaţă, pentru mulţi dintre noi

 După ce ne-am asigurat că avem cu ce patina, ne îndreptăm curajoşi la vestiare. Probăm patinele (mie îmi erau destul de mari şi îmi adresam mii de întrebări încă înainte de a ajunge pe gheaţă dacă am să mă pot deplasa pe gheaţă) şi cum ne apropiem de patinoar, încep dezvăluirile. Mai toţi prietenii mei mă avertizează că e prima oară când se vor plimba pe gheaţă. Ok, nu e nici o problemă. Am înţeles mesajul. Sunt poate chiar singura ce trebuie să le explice cam cum se „circulă” cu patine pe gheaţă.

Problema era însă alta, dacă se vor face de ruşine?! Într-un final           i-am liniştit, spunându-le că mulţi alţii au încălţat pentru prima oară patinele.

 

„Luaţi de vânt”, remarc faptul că prietenii mei au uitat de faptul că e prima lor experienţă pe gheaţă. Tot aşa, am stat o perioadă lângă mantinelă să studiez puţin reacţia oamenilor la ceea ce se întâmplă într-un mic colţ al Aradului, la ora 21:00. Pe feţele lor nu am putut citi decât bună – dispoziţie şi veselie. De amuzament nici nu mai spun, pentru că toţi râd cu „gura până la urechi” de fiecare dată când cineva „face contact direct cu gheaţa”. Cel puţin în decurs de cinci minute mai mult de jumătate din arădenii ce patinează liniştiţi   s-au trezit pe jos, din diferite motive.

De exemplu, două fete (probabil şi ele neexperimentate) încercau să se susţină. „Ţine-mă te rog, că pic pe gheaţă. După care Na acum ajuta-mă să mă ridic că nu pot...alunec”. Prietena ei, deşi a vrut să fie drăguţă, a ajuns în aceeaşi situaţie. Dar aşa le-a fost mai uşor amândurora să revină pe patine.

Însă cel mai mult m-am distrat de „mersul” multora dintre noi. Semănăm izbitor cu nişte pinguini, în casting pentru „Happy Feet”. Aşa e la început, după care ne mai obişnuim cât de cât. Ne umanizăm şi pe patine. „Uită-te la mine cum merg...abia reuşesc să îmi menţin echilibrul. Zici că aş fi retardat. Dar lasă că mâine merg să îmi iau patine performante şi am să vin în fiecare seară. Ai să vezi tu ce bine am să ştiu să merg şi pe patine.    M-am ambiţionat acum”, îmi zice un prieten, frustrat de faptul că întâmpină dificultăţi pe gheaţă.

 

Al doilea tăiş al lamei de patină

În mulţimea de „pinguini”, sunt câţiva arădeni care patinează în aşa fel încât ori fac acest lucru din copilărie, ori au experienţa rolelor, ori au urmat o şcoală de specialitate (ceea ce e mai greu în Arad, nefiind o şcoală de patinaj în municipiu). Ideea e că aceste excepţii ne fac pe noi să ne întoarcem capul şi astfel să nu mai fim atenţi la menţinerea echilibrului. Mai precis, o arădeancă face piruete şi dă impresia, prin felul ei de a patina, că îşi ia elan şi pentru un Triplu Toulup. În aceeaşi categorie este şi un tânăr care, mai mult decât atât, ţine să epateze prin piruetele lui sărite, mersul cu spatele şi viteza în patinaj care îi permite să îşi gonească prietenii pe suprafaţa gheţii.

***

Mai e puţin şi trebuie să lăsăm patinele. Nu ne pare rău că am optat pentru patinoar. În difuzor deja se aude sfârşitul rundei şi ne îndreptăm spre mantinelă cu acelaşi zâmbet pe buze cu care am şi intrat. De câte căzături am avut parte? Nu le-am numărat. Dacă ne dor oasele de la lovituri? Nu mai contează. Mai repetăm experimentul? Acesta e abia începutul.

Sursa: Glasul Aradului