Judeţul Arad, prin caracteristicile sale folclorice deosebit de variate, se numără între primele judeţe din ţară în ceea ce priveşte păstrarea şi conservarea obiceiurilor şi tradiţiilor locale.

Dacă astăzi, la începutul celui de-al treilea mileniu al erei creştine şi într-o Europă unită avem bucuria să asistăm la obiceiuri străvechi, păstrate cu sfinţenie în satele arădene, aceasta nu înseamnă nicidecum o expresie a înapoierii poporului pe calea civilizaţiei, ci, aşa cum spunea marele George Călinescu „vorbim despre o caracteristică a popoarelor vechi, multimilenare, cu rădăcini puternice în spaţiul etno-cultural”. 

  Într-adevăr, este un adevărat miracol să petreci Ajunul Crăciunului în localităţi ca Săvârşinul, Căprioara, Petrişul, Căpâlnaşul, Birchişul sau prin Tara Hălmagiului, iar în puterea nopţii să auzi bătăile dubaşilor din ce în ce mai tare, să te întrebe dacă „primeşti cu dubaşii”, să te colinde cu cele mai frumoase colinde şi să-ţi binecuvinteze casa şi familia cu „Leru-i Doamne, Ler.” Obiceiuri vechi de peste trei mii de ani, care-i încântă şi-i impresionează mereu pe specialiştii care se ocupă cu antropologia culturală a popoarelor. Prin jungla Amazoniană, prin Africa Neagră sau prin Australia au mai fost descoperite mici triburi de oameni care n-au fost atinşi de civilizaţie. Ei bine, toate acestea foloseau duba (toba) ca instrument de comunicare la distanţă. O foloseau şi legiunile romane pentru omogenizarea cadenţei pedestraşilor, după cum o foloseau şi amerindienii. Iată vechimea traco-dacică a dubei, care s-a păstrat până în zilele noastre. Al doilea argument, vine tocmai din vechiul calendar Iulian şi este prezent în colindele locului. „Flori dalbe de măr” în mijlocul iernii este o mărturie vie a mutării Anului Nou, de la începutul lui Martie la Calendele lui Ianuarie. Iar cine are bucuria să vadă şi să analizeze şi dansurile dubaşilor din Săvârşin, de  exemplu, va constata că, la un moment dat, dubaşii formează două cercuri asemenea unei cifre opt răsturnată, simbolul infinitului. În timp ce un cerc se micşorează şi celălalt se măreşte, dubaşii cântă: „Răsari soare cât mai mare şi-ncălzeşte lumea tare.” Simbolistica dubaşilor se descifrează imediat, dacă ne gândim că din Ajunul Crăciunului noaptea începe să scadă, iar ziua să se mărească. O astfel de simbolistică o găsim la Sarmizegetusa Dacica, lângă Orăştie, pe Platoul dacilor, unde se găseşte calendarul solar. Toţi marii antropologi culturali sunt de părere că foarte puţine popoare europene mai păstrează încă asemenea obiceiuri multi-milenare. Doar câteva popoare vechi, printre care românii, bascii din Spania, irlandezii, scoţienii şi câteva reminiscenţe romane sau celtice prin centrul Europei. Aceste mărturii de civilizaţie străveche, care definesc spaţiul european, trebuie cu atât mai mult protejate şi conservate.
 
Obiceiul dubelor
Cu două sau chiar cu trei luni înaintea Crăciunului, flăcăii din sat se adună în casa unuia dintre ei – de obicei în casa celui mai cu stare materială – şi încep să repete împreună colindele pe care le vor colinda. Caietele cu colinde, care pot depăşi două-trei sute de melodii distincte,  sunt păstrate cu sfinţenie de către bătrâni şi lăsate moştenire ca orice avere deosebit de preţioasă. Dubaşii îşi aleg un cunducător, pe care-l numesc „vătaf” sau „căprar”, care la rândul lui îşi alege doi sau trei „locotenenţi”. Căprarul dă tonul la colinde, pentru a cânta la unison, fiind lăsat să cânte singur primul vers, după care intervin şi ceilalţi. Colindele sunt variate şi, îndeobşte, pentru fiecare casă din sat există două-trei colinde specifice. Există colinde pentru fetele de măritat, pentru feciorii de însurat, pentru mame sau pentru bătrâni, pentru oameni bogaţi sau pentru vânători, după cum există şi colinde care se dedică numelui gazdei. Desigur, fiecare gospodar poate comanda o anumită colindă care să-i fie cântată, aşa că dubaşii trebuie să le cunoască pe toate, altfel se fac de ruşine. După ce au isprăvit cu repetiţiile – care se fac seara, după isprăvirea muncilor zilnice – în seara Ajunului, dubaşii se echipează în costumele tradiţionale: cizme, cioareci groşi, sumane, căciuli şi dube împodobite cu cetină de brad şi cu flori artizanale  pregătite din vreme. „Pălţăul”, adică băţul cu care se bate ritmul pe dubă, este de obicei învelit în tricolorul românesc. Locul de adunare este la gazda unde au făcut repetiţiile. Aici se organizează ca la armată, cu căprarul în frunte, pe trei coloane şi cu locotenenţii în frunte. În spatele dubaşilor se poziţionează muzicanţii, doi-trei oameni care cară sacii pentru depozitarea darurilor şi, evident, „ţurca”. „Ţurca”, sau capra, este de fapt un om mai şugubăţ din sat, îmbrăcat cu o mantie de sus până jos, având deasupra capului coarne şi o două lemne îmbrăcate în piele de căprioară, simbolizând o gură, pe care le acţionează cu o sfoară pentru a se lovi unul de altul, evident, în ritmul dubaşilor. După ce căprarul inspectează formaţia dubaşilor, dă semnalul de pornire şi se deplasează spre casa preotului, primul care este colidat din tot satul. Traseul este de-a dreptul spectaculos: muzicanţii interpretează marşul dubelor – aproximativ acelaşi pe toată întinderea Văii Mureşului, până dincolo de Deva – în timp ce dubaşii ţin ritmul, sacadat, pe tobele împodobite. Toţi ţin dubele în aceeaşi poziţie şi păstrează strict formaţia de marş. Unul dintre ei merge înainte, cu două-trei sute de metri, şi, bătând din dubă, intră în gospodăriile oamenilor, cerându-le voie să „primească dubaşii”. Cu rare excepţii – doliu, boală etc. – toţi gospodarii îi primesc pe dubaşi. După ce intră în casă, dubaşii se aşază în jurul mesei, pun căciulile împodobite pe masă şi aşteaptă să vadă dacă gazda are vreo pretenţie anume pentru o colindă sau alta. Dacă nu, interpretează colindele predilecte pentru familia cu pricina. După cele două-trei colinde, muzicanţii interpretează câteva piese muzicale de joc, de obicei învârtite, iar dubaşii joacă cu fetele sau cu femeile casei. Apoi primesc darurile şi se deplasează la gospodăria următoare. De obicei, în funcţie de mărimea satului, colindatul se isprăveşte înainte de răsăritul soarelui. După ce au colindat şi ultima casă din sat, în aceeaşi formaţie dubaşii se deplasează la gazda unde au făcut repetiţiile, care-i aşteaptă cu masa întinsă. În drum spre gazdă, dubaşii nu mai bat tobele în ritmul marşului dubelor, ci interpretează în cor una dintre cele mai frumoase şi mai vechi colinde păstrate de milenii în folclorul arădean:
„Şi-acum satul l-am gătatu, hai la gazda nost,
Zori dalbe s-au revărsat-u, hai la gazda nost,
Prin poiana cu flori dalbe, hai la gazda nost.……………………………...”
După ce servesc masa pregătită de gazdă şi după ce împart darurile primite (astăzi se dau bani, dar înainte se cinsteau dubaşii cu făină, cârnaţi sau cu alte produse alimentare), dubaşii se îndreaptă, obosiţi, spre casele lor. În ziua Crăciunului, cam pe la ora vecerniei, dubaşii de deplasează în aceeaşi formaţie la biserică, unde preotul face o slujbă specifică, iar ei interpretează câteva colinde cu caracter religios. După care, se deplasează la căminul cultural, unde are loc dansul dubelor. Fireşte, tot satul este prezent la această manifestare, dubaşii interpretând fel de fel de colinde specifice. Are loc şi dansul „ţurcii” – care se finalizează de fiecare dată cu prăbuşirea ţurcii în mijlocul căminului cultural, semn că vânătorul destoinic a reuşit să o „săgeteze”, precum glăsuieşte vechea colindă. După care, urmează balul, care ţine aproximativ până către miezul nopţii.

Alte obiceiuri de Crăciun
De-a lungul şi de-a latul judeţului, pe lângă obiceiul dubelor, există şi alte datini şi tradiţii destinate Sărbătorilor de Crăciun. La Şicula, de exemplu, avem „Căluşerul”. Ceata de căluşeri – tineri de 17-18 ani – cu un vătaf, se adună şi învaţă toate figurile dansului căluşeresc. La repetiţii participă şi „highighişul” satului, cu care tinerii se tocmesc asupra plăţii. Repertoriul căluşarilor este deosebit de bogat, fiind alcătuit dintr-o sumedenie de jocuri: „Dichiţa”, cu care intră în gospodăria gazdei, „Bătuta”, „Ardeleană”, „Măzărichea”, Alunelu”, „Muscu”, „Soldăţească”, „Ofiţereasca”, „Sârba”, „Periniţa” etc. Obiceiul „Turcii” îl găsim nu doar pe Valea Mureşului, ci şi în Câmpia Crişului Alb, la Chereluş, Şicula, Mocrea, Gurba etc. În zona Hălmagiului întâlnim „Conacul”, de fapt o petrecere de Anul Nou, la care tinerii joacă şi cântă tot felul de jocuri specifice şi de cântece. „Vergelu” este un alt obicei specific acestei zone, iar „Ciuralexa” se manifestă şi astăzi în zona Zărandului.

Sursa: Glasul Aradului