La marginea oraşului, în spatele unor ziduri groase şi ascunşi de societate, cei peste o mie de deţinuţi care se află în cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranţă Arad, îşi găsesc liniştea sufletească şi scăparea... în Dumnezeu. • Deţinuţii au mai mult timp şi curiozitate să se apropie de Dumnezeu...

Preotul Mircea Nicolau, slujeşte în cadrul penitenciarului încă din anul 1992, după alţi 13 ani în care a slujit bisericii din parohia Şega1. Între timp, în cadrul penitenciarului s-a construit şi un locaş de cult. Suprinzător, întreaga lucrare a fost făcută de... deţinuţi.
„Cu ei am ridicat biserica şi cu ei am făcut pictura. Am avut un pictor coordonator, dar deţinuţii au făcut totul. Catapeteasma este lucrată de un deţinut. Un altul, de exemplu, când s-a apucat să picteze nici măcar nu ştia că are harul acesta. Acum, după ce şi-a terminat de ispăşit pedeapsa, pictează icoane în libertate”, ne-a povestit părintele Mircea Nicolau.
În penitenciar, slujbele se fac după toate rânduielile, ca şi în alte biserici, din exterior. La slujbe participă, în funcţie de categoriile regimurilor din care fac parte deţinuţii: semideschis, închis, maximă siguranţă şi încă o categorie, cei cu grad sporit de risc, cu care se fac slujbe o dată pe săptămână, în zilele de miercuri.
Întrebat dacă nu îi este teamă sau nu s-a simţit vreodată în pericol, în preajma unor oameni pe care societatea i-a condamnat pentru fapte foarte grave, părintele a explicat:
„Slujbele sunt aceleaşi, credincioşii sunt aceiaşi. Credinţa în inima oamenilor depinde de la om la om. De ceea ce au ei în sufletul lor. Nu îmi este teamă pentru că în penitenciar, dar mai ales în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, sunt tot oameni. Deţinuţii încep să cunoască ce nu au vrut să cunoască în libertate, încep să înţeleagă şi să primească ceea ce nu au primit afară şi au respins, din diferite motive, dând aici  prilejul Cuvântului lui Dumnezeu să lucreze în inima lor. Eu sunt la dispoziţia lor. În fiecare zi, le dau sfaturi, le dau răspunsuri la întrebări şi încerc să îi îndrum aşa cum pot”, a povestit părintele Nicolau.
Într-o lume mai deosebită, sau cel puţin aşa cum este văzută ea dinafară, fiecare deţinut în parte reprezintă o altă poveste, o altă filă a unei cărţi...închise. Pentru o faptă necugetată, sau chiar mai multe, plătesc acum ani grei de închisoare. Lipsiţi de libertate iar în multe cazuri, abandonaţi în spatele gratiilor de cei dragi, îşi găsesc alinarea... în biserică sau în alte activităţi spirituale.
„Sunt mulţi care au probleme familiare, datorită distanţei şi tensiunilor din familie, pentru că nu îi caută, şi atunci se acumulează în ei acele tensiuni, însă vin şi spun ceea ce au pe suflet. Avem o secţie de deţinuţi condamnaţi pe viaţă. Majoritatea sunt pentru omor, unul sau mai multe. Un deţinut de la maximă siguranţă vine în fiecare săptămână la biserică şi cântă la cor”, a conchis părintele Mircea Nicolau.
 Nicolae Gogu are 44 de ani şi este închis pentru omor. Dacă până la 31 de ani, când a săvârşit fapta şi a fost condamnat nu s-a îngrijit decât de cele lumeşti, odată ce s-a văzut după gratii şi-a găsit alinarea sufletească şi liniştea de care avea nevoie, tocmai în Casa lui Dumnezeu.  
„Am plecat de mic copil din Moldova, în Valea Jiului, unde am lucrat la mină. La 31 de ani am fost arestat pentru o infracţiune, pe care acum o regret amarnic. Pentru omor. Prima dată am fost închis în Penitenciarul din Aiud, unde m-am înscris la cursurile de canto, pentru cântăreţ pentru strană. Am făcut doi ani şcoala, am luat examenul  şi am primit o diplomă eliberată de Episcopia Alba Iulia. Pentru cursul acesta se căutau oameni cu pedepse mari şi fiecare dintre colegii care au absolvit au fost repartizaţi la penitenciare în toată ţara, ca să poată să realizeze ceva şi să lase pe cineva în urma lui.
Aici eu am format corul, eu îl conduc. Împreună cu ceilalţi colegi care fac parte din cor, avem repetiţii de la 8.00 la 12.00, în fiecare zi. Înainte mergeam la biserică doar la sărbătorile mai importante, la nuntă, botez sau înmormântare. Nu m-am apropiat de Dumnezeu, deşi mă trag dintr-o familie de credincioşi. Înjuram foarte mult pe Dumnezeu, mai ales când lucram şi mă mai enervam. Când am ajuns în închisoare pentru prima dată şi m-am văzut după gratii pentru mulţi ani, am zis că numai Dumnezeu mă poate scoate de aici. Cu timpul am început să mă întreb, că oare tocmai Dumnezeu, cel pe care l-am înjurat eu atât de mult, să mă ajute?! Şi pot spune cu mâna pe inima că doar El e cel care m-a ajutat. După eliberare, am de gând să mă duc în Braşov, iar după perioada de reabilitare, să mă hirotonesc ca preot”.

Sursa: Glasul Aradului