„Am trăit o săptămână-două doar cu caşcaval şi pâine” Anne Arthur a venit pentru prima data pe meleagurile româneşti, în capitală, în luna noiembrie a anului 1992, pentru a lucra în asistenţă şi protecţie socială în cadrul Ministe-rului Muncii. Până atunci a servit Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale în Anglia. Ajunsă în România, a trăit vremuri destul de grele, la câţiva ani după regimul comunist, când diferenţa dintre ţara în care a locuit şi locul în care se afla era ca de la cer la pământ.

     Totuşi a rămas aici pentru că i-a plăcut foarte mult ţara şi oamenii. „Nu cunoşteam pe nimeni când am venit în România. Totuşi nu mi-a fost aşa de greu pentru că eram singură, pentru că eu, de când am fost copil, am fost crescută tot prin străinătate. Tata a fost în armată şi, la fiecare trei, patru ani, ne mutam în altă parte de lume. Şi, de aceea, cred că nici nu m-am gândit că sunt departe de casă sau singură. A fost greu doar pentru că, atunci când am venit, am stat la hotel. A fost foarte greu să îmi găsesc unde să stau, să găsesc un apartament. Am avut noroc că m-a ajutat o prietenă de la UNICEF, care mi-a dat o maşină cu şofer şi pe cineva care vorbea engleză şi română, am căutat apartament şi mobilă pentru acesta. A fost foarte greu şi cu mâncarea. Pe atunci, nu existau supermarket-uri ca acum, unde să găseşti orice. Mergeam la alimentară să cumpăr ceva şi nu găseam mare lucru. Aşa că, o săptămână-două, am trăit doar cu caşcaval şi pâine”, îşi aminteşte zâmbind englezoaica.

Deşi a avut de înfruntat multe greutăţi, i-a plăcut foarte mult ţara noastră. Un lucru care însă a întristat-o a fost faptul că românii nu beneficiază, la fel ca şi în Anglia, de ajutor din partea statului, în cazul în care suferă de boli incurabile. Ne-a dezvăluit că a fost impresionată de problemele celor bolnavi, cu atât mai mult cu cât şi ea a suferit de cancer mamar: „Mi-am dat demisia de la locul meu de muncă din Anglia pentru că s-au schimbat foarte multe în ţară. Nu spun că n-a fost bine, dar pentru mine n-a fost la fel. După aceea nu am ştiut ce să fac. Am sunat o prietenă de la Londra, din întâmplare, şi ea mi-a zis că a lucrat pentru Banca Mondială în România. Şi m-a întrebat dacă sunt interesată să lucrez pentru serviciile de asistenţă şi protecţie socială. Şi atunci am zis: de ce nu? Aşa am ajuns aici. Printre cei care i-am cunoscut în România a fost o persoană care avea colostomie. Şi îi era foarte greu pentru că nu avea pungi. Şi atunci am adus eu din Anglia. Pe atunci, în spitalele din România, nu se găseau… Apoi am aflat că femeile care suferă de mastectomie nu au proteze. Şi atunci, dacă plecam, când mă întorceam în ţară aduceam câteva proteze în geamantan. Eu am avut cancer la sân din 1984 până în 1989. Poate şi de aceea am fost şi mai impresionată de problemele celor bolnavi. Cred că faptul că am avut cancer la sân m-a determinat să fac acest lucru, să ajut femeile care sunt ca mine. Am avut 40 de ani când am făcut cancer la sân şi toată lumea mi-a zis că sunt foarte tânără, dar aici, în România, am văzut că sunt femei şi mai tinere care suferă de această boală.”

„Ne-am decis să ajutăm femeile cu cancer mamar”

În 1994, Anne Arthur a venit la Arad, printr-un program desfăşurat de un ONG pentru care lucra. S-a îndrăgostit la prima vedere de orăşelul de pe Mureş. Mai târziu, în 1996, a cunoscut-o pe Etelka Nagy, directorul Direcţiei de Asistenţă Comunitară, cu care avea să desfăşoare un program pentru ajutorarea femeilor care suferă de cancer mamar. „Am venit în Arad în 1994. Am lucrat pentru ONG, care a avut un program aici. Mi-a plăcut de la prima vedere Aradul. După 1996, am cunoscut-o pe domnişoara Etelka Nagy, directorul Direcţiei de Asistenţă Comunitară din cadrul Primăriei Arad, pentru că am început să lucrez aici pentru asistenţă, ajutor la dezvoltarea serviciilor sociale. Şi, cu timpul, cred că în 1999, nu mai ştiu exact, am aflat că aici sunt multe femei care nu au avut proteză şi nici nu erau informate ce trebuia să facă după mastectomie. Atunci a început totul. Am luat nişte informaţii despre cancerul mamar, le-am tradus în limba română pentru femei. Şi am hotărât, împreună cu domnişoara Etelka, că trebuie să deschidem, în unul din Centrele de zi din Arad, un loc în care să existe proteze gratuite pentru femeile care suferă de cancer mamar”, îşi aminteşte Anne Arthur.

Zis şi făcut. În puţină vreme, la Centrul de Zi din Calea Aurel Vlaicu, nr. 227, a fost amenajat un depozit în care au fost aduse  mii de proteze, sutiene şi costume de baie speciale şi peruci, pentru femeile care suferă de cancer mamar. Totodată a fost amenajată şi o cameră unde femeile care vin după proteze să le poată proba, iar Viorica Stanca, unul dintre asistenţii sociali din cadrul Centrului, a fost instruită pentru a le explica „pacientelor” cum trebuie folosite. Personalul Centrului este la dispoziţia cetăţenilor de luni până vineri, între orele 9,00 şi 19,00, iar sâmbăta între orele 9,00 şi 17,00. În România, mai există doar un singur centru unde se pot găsi proteze gratuite, la Braşov.

„După mastectomie, femeile nu mai au sân. Sunt două feluri de proteze. Cele mai multe sunt din silicon şi se poată peste sânul extirpat, pe sub haine. Şi mai este un fel de proteză mai moale cu un fel de vată de poliester. Acelea se folosesc imediat după operaţie, pentru că atunci imediat este dureros şi cele de silicon nu sunt indicate, pentru că sunt destul de grele. Aproape zilnic vin femei pentru proteze sau informaţii. Se face program pentru 20-30 de persoane pe zi şi timp de câteva zile sunt învăţate. Vin femei şi din judeţ. Avem o cameră specială pentru probă, unde femeile se uită singure, probează fără altcineva lângă ele, numai cu asistentul. Femeile sunt şi instruite, li se spune cum să folosească produsul. Protezele sunt în cutii şi trebuie spălate din când în când cu apă călduţă. Cu timpul se degradează şi siliconul devine lipicios Atunci nu mai poate fi folosit, trebuie aruncat, dar ţine destul de mult timp”, ne-a spus doamna Arthur.

Donaţii de la spitalele şi fabricile din Anglia

Miile de proteze depozitate la Centrul de Zi din Calea Aurel Vlaicu sunt donaţii de la spitalele şi de la o fabrică din Anglia. „Sunt proteze de la spitalul din Anglia, unde mă duc eu. Am vorbit cu ei, le-am explicat situaţia de aici şi ce vrem să facem şi au fost de acord să ne ajute. Ei ne-au făcut legătura şi cu fabrica la care se confecţionează protezele. Astfel că, au venit multe proteze direct de la fabrica din Anglia la mine acasă. Din Anglia au venit chiar şi două femei să o înveţe pe Viorica şi pe încă un domn de la Centrul de zi din Vlaicu, cum se hotărăşte care e cea mai potrivită proteză pentru fiecare femeie care vine. Chiar şi o doamnă din Scoţia care a aflat ce facem noi s-a decis să ne ajute. Şi ea ne-a făcut legătura cu o fabrică şi adună protezele şi le trimite la mine acasă, în Anglia. Când protezele ajung la mine acasă, soţul meu le pune în cutii şi le trimite aici. Şi de la fabrică din Anglia vin direct aici destule. Avem un stoc destul de mare. Sunt aduse proteze de 3-4 ori pe an. Rar se întâmplă să nu avem ce trebuie pentru cineva care cere ajutor…”, ne-a mai explicat englezoaica.

Anne Artur ne-a mai spus că produsele care vin din Anglia sunt noi, deoarece acolo, când apare un model nou, cel vechi nu mai este dorit de nimeni: „Protezele din Anglia ni le dau cei de la spital pe gratis, pentru că la noi, dacă se produce un model nou, lumea nu îl mai vrea pe cel vechi. Şi atunci ei nu mai au ce să facă cu ele şi ni le dau nouă, dar sunt bune, sunt noi, nu au nimic. Dacă ar fi să le cumpărăm, ar trebui să dăm vreo 250 de euro. Avem şi sutiene pentru că pentru proteză trebuie un sutien destul de puternic. Unul foarte slab nu ţine bine. Din păcate, nu avem întotdeauna sutiene, pentru că acestea sunt căutate de pacienţi care vin să ia proteze. Luăm câte putem, depinde de unde vine donaţia de sutiene.    M-a întristat foarte tare faptul că femeile de aici nu au prea multe opţiuni. La noi în Anglia tot e gratuit şi dacă eu am o problemă mâine şi proteza mea e distrusă îmi dă alta fără probleme, fără să plătesc. Este o traumă mare pentru o femeie să fie operată la sân, pentru că îi este frică că nu va mai arăta bine şi atunci fără posibilităţi e foarte greu.”

Fericită să îi ajute pe cei în suferinţă

Anne Arthur s-a obişnuit în România şi spune că este fericită aici, aşa că nici nu se gândeşte să plece din Arad, cel puţin deocamdată. Şi-a cumpărat un apartament în inima oraşului şi e fericită pentru că poate să îi ajute pe cei care se află în suferinţă: „E foarte frumos aici şi sunt foarte fericită. Acum nu mai prea fac foarte multe. Înainte când lucram, mergeam la lucru, veneam acasă. De obicei, consultanţii au de făcut proiecte şi mă întâlneam cu alţi consultanţi. Acum sunt la pensie şi mă ocup doar ca protezele şi alte astfel de produse pentru femeile cu cancer mamar să ajungă la Arad şi dacă mai e ceva şi pot să ajut, eu stau la dispoziţia Direcţiei de Asistenţă Comunitară.”

Cu toate că este departe de ţară şi de familia ei, Anne Arthur spune că nu îi este foarte greu: „Nu îmi este greu fără familie. Cred că aşa am fost obişnuită. Şi nu am nici copii. Îl am doar pe soţul meu în Anglia, dar mie nu prea îmi place acolo, că e aşa de frig în Anglia. Şi aici e rece iarna, dar în casă e cald şi nu e rău. Aici mi-au plăcut oamenii, mi-a plăcut Bucureştiul foarte mult. Totul a avut un farmec, cu toate că era nevoie de renovare. Acum… să spun sincer pentru mine Bucureştiul nu mai este la fel. Este plin de maşini, lumină, plastic. Atunci a fost ceva mai deosebit. Când a venit vara şi a fost cald, am fost afară din Bucureşti la Sinaia, la Curtea de Argeş şi la Brad. Mi-a plăcut foarte mult. Este o ţară aşa de frumoasă. Sunt probleme cu drumurile, dar cu timpul o să fie bine.”

Sursa: Glasul Aradului