Sunt puţine meserii la fel de interesante ca şi cea de taximetrist, şi cred că suntem mulţi care gândim aşa. E o metodă oarecum boemă de a-ţi câştiga „pâinea”. Nu există un orar care trebuie respectat, e vorba de multă mobilitate şi de socializare. L-am rugat pe Ştefan Deme, şofer de taxi de 15 ani, să ne povestească câte ceva din experienţa sa pe străzile Aradului.

„Sărăcia care este acum... dacă nu stai minim 12 ore în maşină zilnic, nu reuşeşti să-ţi acoperi cheltuielile. Şapte zile pe săptămână. Din decembrie a început să se resimtă criza asta. Prin telefon sunt la fel de multe comenzi: 1.600 – 2000 pe zi. Nu prea avem în schimb clienţi pe stradă, aşteptăm comenzile telefonice. Sunt mulţi cei care vor să fie luaţi din faţa casei şi mearg aproape, că plouă. Nu se refuză comenzile, nici nu-ţi permiţi pe sărăcia asta. Uite de exemplu azi: 5 ore – 39 de lei, 43 km parcurşi şi dacă pui timpul, uzura, taxe... eu acasă nu-mi permit să iau un trandafir pentru nevastă-mea, că e scump – 6 lei. Iau eventual o garoafă cu 2 lei. N-a fost niciodată o afacere taximetria, dar au fost vremuri în care ne descurcam bine, mai bine decât un muncitor din fabrică.”

Programul ţi-l faci cum vrei tu
Ştefan lucrează pentru o firmă de taximetrie, dar cu maşina lui. Recunoaşte că partea bună a meseriei se păstrează şi în aceste vremuri grele: programul ţi-l faci cum vrei tu: „Dacă vreau să merg mâine la meci la Cluj, merg la meci la Cluj (n.r. În ziua următoare, UTA avea meci la Cluj). La fel dacă vreau să merg la pescuit. Nu lucrezi în ziua aia, pierzi, dar nici nu poţi să fii robot, să lucrezi 30 de zile pe lună. Poţi să mai fugi, să mergi să-ţi rezolvi problemele. Îţi rezolvi lucruri pentru tine, dar cu atât mai puţin vei câştiga în ziua respectivă”.
Şoferul îşi aminteşte de vremurile dinainte de 2003, când îşi permitea să lucreze doar 8 ore pe zi. „Până a apărut noua lege a taximetriei. Până atunci toţi lucram sub formă de p.f., adică persoană fizică, ori acum sunt 400 de autorizaţii p.f., restul de 800, sereleuri. Cel puţin 800 de maşini sunt non stop pe circuit. De-aia sunt cozi infernale, pentru că suntem prea mulţi. Nu mai merge treaba, ne călcăm în picioare”.

Am avut colegi care au păţit-o destul de urât noaptea
Pentru taximetrişti, noaptea poate reprezenta un moment prielnic pentru câştiguri ceva mai mari, pentru că tariful de noapte, ca şi un spor, este de 1,8 lei, faţă de cel de zi, de 1,6 lei. „Noaptea nu prea mai lucrez, doar câteodată. Nu mai sunt obişnuit. Am lucrat prin ‘95-‚’97, doi ani de zile, numai de noapte. Şi riscurile sunt mai mari noaptea, dar nu neapărat din cauza clienţilor care de multe ori sunt beţi. Şi din punct de vedere al traficului. Traficul este lejer, dar există riscul ca un băiat să vină din club pe la 5 dimineaţa, să-ţi dea una şi să păţeşti ca şi colegul nostru de pe Victoriei în ianuarie anul trecut, când ambii clienţi şi şoferul s-au prăpădit din cauza unui inconştient care a venit cu viteză foarte mare.
Am avut colegi care au păţit-o destul de urât. Unui prieten bun, taximetrist particular, i-au tăiat gâtul în Subcetate. A scăpat de toate greutăţile vieţii. Pe alţii i-au împuşcat. Sunt 6 sau 8 taximetrişti ucişi în Arad de prin 95 şi până acum”.

Dacă vrea cineva să ne bată, fugim
Există numeroase mituri legate de taximetrişti, iar unul dintre ele este solidaritatea. Se pare că a rămas la acest nivel, de mit.
„Solidaritatea dintre taximetrişti a fost valabilă până în 2003, când am fost sufocaţi de sereleuri şi de şoferii angajaţi care nu ştiu decât să facă banul, să-i dea şi patronului... Solidaritatea a murit odată cu apariţia acelei legi, 38 din 2003. Asta e, ne descurcăm pe cont propriu, cum putem. Dacă vrea cineva să ne bată, fugim”.

 

 

Îmi place să fiu liber
Nu e uşor să ai „capul familiei” plecat toată ziua, uneori şi noaptea, nu se ştie pe unde prin oraş, adeseori şi în afara lui. „Am avut discuţii înainte de a mă căsători: ori taximetria, ori ea. Dar până la urmă ne-am dat seama că totuşi câştigam bine. Ne permiteam două concedii într-un an, să mergem în weekend la pescuit, la petreceri... Acum doar la o nuntă sau la un botez, concediu 2-3 zile la Tauţ cu cortul... S-au dus vremurile bune, în care cheltuiam mult în concedii. Meciurile au mai rămas şi ele una dintre plăcerile mele.
Deşi meseria nu mai este la fel de profitabilă, programul lejer a „corupt” orice intenţie de a căuta un alt loc de muncă: „Nu ştiu dacă aş mai putea lucra acum la un patron, să îmi dea pauză când vrea el... nu m-aş mai putea obişnui după 15 ani. Îmi place să fiu liber, fără să îmi impună nimeni nimic”.
Se întrerupe pentru a vorbi cu cineva care a deschis portiera: „Da, la 4:30 dimineaţa este plecarea, din faţa stadionului”, îi răspunde acestuia.

Azi au terminat drumarii, mâine au început, se şi simte un hop
Cine să fie mai pus la punct cu noutăţile din oraş, dacă nu un taximetrist?! Mai ales dacă este vorba despre drumuri. „Circulaţia în Arad s-a mai decongestionat. Pe Vlaicu s-a reabilitat, dar foarte multe drumuri lasă de dorit, inclusiv drumuri făcute acum doi ani. Centura din Subcetate e praf şi pulbere. La coborârea de pe pod este o groapă unde liniştit poţi să te . La sensul giratoriu de la Billa ne lăsăm pivoţii, direcţia pe liniile alea de tramvai care sunt făcute aşa cum sunt făcute. Despre Preparandiei, Dornei nu mai vorbim. Am înţeles că urmează la reabilitare. Am îndoieli referitor la lucrările astea, dacă ne uităm pe Vlaicu, unde sunt numai denivelări, numai valuri. Azi au terminat drumarii, mâine au început, se şi simte un hop”.
Ştefan ne povesteşte cu lejeritate despre cum şi-a „lăsat” două perechi de bucşe şi un pivot în canalele de la gară. „Patru luni de zile au fost lăsate aşa. Iar ce se întâmplă la Podgoria... este dezastru. Nu sunt agenţi, iar domnii de la Poliţia Comunitară ar trebui să fie non stop în intersecţie. Nouă, taximetriştilor, ne mănâncă zilele locul ăla, prin care suntem nevoiţi să trecem de zeci de ori într-o zi. În asentimentul meu cred că e toată populaţia din Arad care şofează. La Podgoria e haos total. În orele de vârf acolo ar trebui să fie agenţi de la Rutieră, sau dacă nu, domnii în portocaliu, de la Poliţia Comunitară.
Auzisem că odată ce se va înfiinţa Poliţia Comunitară, multe probleme se vor rezolva, dar se pare că... Doar unul în vârstă ajuta poliţia rutieră, apoi am mai văzut unul slăbuţ. Dar n-am văzut pe nimeni stând la trecerea de pietoni din dreptul Catedralei, iar pietonii blochează de multe ori tot. Nu ştiu ce să zic. Eu aş şti să organizez intersecţia aia, mult mai bine decât e organizată la ora actuală”.

Incidente la Timişoara
Pentru că şoferul nostru conduce o maşină plină de însemnele UTA-ei, au existat de multe ori ocazii pentru diferite incidente în oraşul vecin. Fostul autoturism era un BMW roşu, cu tavan alb şi număr AR 71 UTA, cu fularul UTA-ei pe parbrizul din spate, plin de fanioane, abţibilde, parasolar cu „UTA forever”, stemele UTA-ei... „Am parcat în faţa Spitalului Militar din Timişoara, în apropierea unui liceu, acum doi ani”. Sună telefonul: „Ceau, Ovi, spune repede, că dau un interviu. A, da-da, că se vede în ceaţă liga întâi de la ei. Prima etapă înfrângere, a doua acasă, sunt pe treabă serioasă. Batem la Cluj şi tragem la locul 1”.
Continuă: „Trebuia să aştept clientul.  Treceau elevii la şcoală, se uitau ciudat. Citeam Observatorul de Arad, iar pe prima pagină era ceva de UTA, era într-o luni, după o victorie a UTA-ei cu Rapid, cred. O victorie acasă. Prima pagină a ziarului era roşie. Toţi se uitau înspre mine. Deodată am observat că vin vreo şapte spre maşină. Vorbeau despre cum să-mi spargă parbrizul. Am pornit motorul şi am tăiat-o de acolo. Am parcat în alt loc, dar am stat cu frică”.

UTA e ceva ce-mi vine din suflet
Timpul lui Ştefan se împarte între taximetrie, UTA, pescuit şi... familie. „La UTA merg şi acasă şi în deplasare în 80% din cazuri. Doar dacă e o nuntă sau mai ştiu eu...  Am şi un coleg care vine de fiecare dată, Ovidiu, indicativul „doi opt”. În rest, am mulţi colegi care vin la meciuri, dar se limitează la cele de acasă. Am un coleg mai nebun, „cinci zero”. El ţine foarte mult cu UTA, dar e şi foarte impulsiv şi nu-i convine de nimeni. Sunt foarte mulţi taximetrişti care umblă pe la meciuri la UTA. Ne mai războim noi, că unii mai ţin cu Steaua, alţii cu Dinamo, dar toţi merg la meciurile UTA-ei.  Mergem chiar şi la meciurile amicale banale.
Pentru mine UTA e mai mult decât o echipă de fotbal... e ceva ce-mi vine din suflet. Am un prieten, Colin, pe care îl ştiu toţi utiştii şi nu numai. Avea el o vorbă, că UTA are loc în viaţa lui lângă mama, fetiţa lui şi soţia. Aşa e şi la mine”.

 

 

Nu sunt nici din-ăla tăcut, dar nici din-ăla stresant
Din cele 12 ore pe care şi le petrece „la lucru”, Ştefan (căruia cunoscuţii îi spun Ştefi), 7-8 ore stă, iar în restul timpului circulă. „În proporţie de 70% din timp stai. Faci o cursă, după care te pui iar la coadă. Între timp citesc ziarul şi ascult radio. Asta facem toţi”
Sunt două tipuri de taximetrişti: cei care au un debit verbal exagerat şi cei care nu scot o vorbă în timpul cursei. „Dacă văd că am un client sau o clientă care doreşte să aibă un dialog, sunt dispus, dar nu sunt genul care să nu dea pace clienţilor, să le facă capul calendar. Nu sunt nici din-ăla tăcut, dar nici din-ăla stresant”, ne asigură taximetristul.
Ştefan Deme, are indicativul şapte unu, de aceea pe plăcuţa de înmatriculare scrie şi acum, de mulţi ani, AR 71 UTA. Primeşte un telefon de la un coleg: „A stat o oră cinzeci la Parcul Reconcilierii şi a făcut 6 lei. Vai şi amar”.

Sursa: Observator.info