Deşi s-ar zice că meseriile tradiţionale continuă să piardă în continuare teren în faţa progresului tehnologic, strada Mihai Eminescu este dovada că pantofarii şi pielarii încă se mai caută, aici existând patru ateliere de reparaţii încălţăminte şi pielărie.  Foarte prospere înainte de Revoluţie, meseriile -  pantofar sau pielar - sunt acum pe cale de dispariţie, mulţi dintre noi uitând de existenţa lor, amintindu-ne doar când ne lovim de ele accidental pe câte un gang întunecos sau o străduţă îngustă. Foarte puţine sunt atelierele care au supravieţuit în timp marilor schimbări, însă afacerile nu mai merg ca pe vremuri. Oamenii preferă să-şi cumpere lucruri noi, renunţând la reparaţii.

Octavian Andras - pantofar de la 17 aniTotuşi, mai există persoane care practică meseria de pantofar sau pielar cu mândrie şi cu speranţa că vor mai avea clienţi şi pe viitor. Una dintre acestea este Octavian Andras care are 59 de ani, din care 42 în breasla pantofarilor. Din 1994 are propriul atelier de reparat încălţăminte pe strada Mihai Eminescu, unde îşi petrece toată ziua, printre pantofi, genţi şi curele. Nu se plânge că nu are de lucru, ba din contră, spune că nu a avut concediu de 22 de ani. „Repar de toate şi, să ştiţi, chiar am foarte mult de lucru. Mai ales în perioada asta, nu îmi văd capul de atâta muncă”, spune domnul Andras.  Până în anul 1994 a fost angajat la „Libertatea”, fabrica de pantofi din Arad, dar în 1990 a hotărât că ar fi mai bine să îşi deschidă propriul atelier, undeva prin Aradul Nou. „Era chiria prea mare şi am fost nevoit să mă mut. Aşa am ajuns aici. Nu pot să zic că e chiria foarte mică, dar e mai bine”, mărturiseşte meşteşugarul. Un singur regret are Octavian Andras, că nimeni nu vrea să înveţe meserie. Tinerii sunt preocupaţi de calculatoare şi telefoane, nu îi mai interesează să aibe astfel de îndeletniciri, precum cea de pantofar, din care spun că nu se câştigă bine şi nu are rost să înveţe. Nici măcar băieţii lui nu vor să îi fie ucenici, preferă să se ocupe de cu totul alte domenii, mult mai apropiate de secolul nostru. „Eu aş vrea să iau pe cineva să îl învăţ, dar am unele reţineri, pentru că, stau şi mă gândesc că trebuie să îl învăţ de la zero tot. Asta cere timp. Pe puţin trei ani. Şi nu am siguranţa că după ce ştie meserie nu îşi deschide propriul său atelier şi atunci nu am făcut nimic, doar mi-am pierdut vremea”, spune el. Este mândru de meseria lui, pe care nu ar da-o pe nicio altă slujbă, oricât de bănoasă ar fi. Preţurile pentru reparaţii sunt stabilite în funcţie de „problema” obiectului adus de client. „Cu meseria asta mi-am crescut trei copii, deşi nu câştig sume fabuloase. Nu mă plâng...”, încheie domnul Andras.   „Lumea nu îşi mai duce hainele din piele la reparat, ca înainte de 89”Gheorghe Mihuţ are 60 de ani şi în urmă cu 22 de ani şi-a deschis propriul atelier unde repară şi confecţionează şi acum haine din piele. Pe vremea aceea era foarte căutat, „pentru că se purtau alaindeloanele”. Acum însă trece printr-o perioadă mai grea, având în vedere faptul că oamenii nu prea mai duc la reparat hainele din cauza lipsei banilor. Spune că a ajuns să muncească doar pentru a avea bani să supravieţuiască şi să îşi plătească cheltuielile de întreţinere. Nu e de mirare că nu mai vrea nimeni să îi urmeze meseria, să facă ucenicia la el la atelier. „Nu mai sunt nici şcoli profesionale cu profile de genul ăsta şi nici tineri dornici să înveţe”, spune cu regret în glas Gheorghe Mihuţ. Pe lângă hainele din piele, la atelierul domnului Mihuţ se mai scurtează şi blugi, la preţul de 8 lei. „De doi ani am păstrat acelaşi preţ, şi nici aşa nu mai vine lumea, că nu are bani. Speranţă de mai bine nici nu e, eventual de mai rău”, concluzionează acesta.

Sursa: Observator.info