Și iarãși e Paștele morților. Am uitat de îmbuibarea Paștilor de-abia stinse și, iatã – porțile cimitirelor înghit mulțimi. Împrejurimile cimitirului „Pomenirea” sunt înțesate de mașini, nu mai ai loc sã parchezi, oricât de iscusit ai fii. Florãresele așteaptã pe scãunele, vânzând liliac, candele și ramuri de bãnuți. Mișunare de coșuri cu pomeni, priviri lipicioase de țigani în așteptare, în timp ce slujba din capelã rãsunã adânc de acel „Hristos a Înviat!”- care ieri S-a arãtat doar pentru cei adormiți. 
O duminicã vie și coloratã, frãmântatã - la cimitirul „Pomenirea”. Valuri de oameni intrã pe poarta larg deschisã; bunãtãțile pomenilor sunt ascunse sub șervetele albe puse deasupra coșurilor. Se duc buchete de flori; rudele se întâlnesc la morminte. Coloanele de țigani, de la mic la mare se frãmântã a nerãbdare. Unii cerșesc deja pomana, dar nimeni nu dã nimic. „Sã vinã popa și apoi...” Aleile sunt pline, mormintele celor nevizitați se calcã în voie. Cerșetorii devin flãmânzi. Mirosul de cozonac, ouã, vin și țuicã, ba chiar și de plãcinte le ațâțã nervos nãrile. Se împing unii în alții sau trimit puradeii în fațã. Fãrã șanse, însã. Nimeni nu cedeazã, toți așteaptã slujba la mormânt. Am vãzut și bãtrâne cu priviri duioase, așteptând demn sã fie îmbiate. La capelã, slujba se apropie de sfârșit; lumea așteaptã afarã, sub un soare rãcoros-arzãtor. Mormintele, cele mai multe - sunt primenite, curãțate, înflorate, înveșmântate în aduceri aminte, așteptând binecuvântarea Învierii Hristosului. Din depãrtãri se aud voci cântate. Glasul preoțesc îl aduce pe Hristos cel Înviat, biruitor asupra veșniciei țãrânii.
Nãvala țiganilor și slujbe în fugãE ciudat când omul bisericii e superficial, așa cum l-am observat ieri pe unul dintre slujitorii Domnului. Vizibil deranjat de aparatul foto, omul în sutanã aproape cã a fugit printre morminte, bâiguind puține cuvinte în fața acestora, secondat de un cantor laic îmbrãcat, fãrã ca mãcar sã aibã o cãdelnițã. Singurul lor obiectiv a fost stropirea mormântului, citirea morților și „refrenul” Învierii. Între timp, un cârd de zeci de țigãnuși se scurge spre mormintele-țintã, adunând în plase (tot mai) grele, bunãtãțile pomenii. Un țigan s-a îmbãtat crițã, gata-gata sã dea cu capul de vreo cruce. Preotul cântã „Hristos a înviat” – dupã care se oprește brusc și tunã un „nu” cãtre fotoreporter. Ce sã crezi? Iatã, apar și alți preoți, dar slujbele se fac corect, cu cãdelnițã și cantori, nicidecum în fuga câștigului rapid, acaparator de cât mai multe morminte.Hoarda țigãneascã se mãrește vãzând cu ochii, precum plasele în greutate. O bãtrânã în doliu, cu pãrul strãlucind în soare, sprijinã trist crucea unui mormânt, dezgustatã de țiganii morfolitori și gãlãgioși, cerșetori, trãgãtori de mânecã, trãznind a ouã și țuicã. Pomana ei, o lacrimã și o floare e mult mai bine primitã acolo Sus, pentru sufletul celui drag, plecat spre Luminã înaintea ei. Oricum, cu slujbe bine fãcute sau nu, cu pomeni bogate sau nu – a fost Paștele morților, iar Hristos cel Înviat le-a trecut peste mormânt...

Sursa: Observator.info