“Nu vreau să schimb cu nimeni”. Aşa începe relatarea vieţii sale Ramona A. Kloos. A unei vieţi ca un roman, care în câteva decenii comprimă mai multe sentimente şi situaţii limită decât unele dintre cele mai incredibile telenovele. S-a născut la Arad, fiică a pictorului Nicolaie Românu; la vârsta de 14 ani a rămas orfană de tată. După examenul de treaptă, la liceu, tocmai când se îndrăgostise întâia oară, şi-a urmat mama în Germania. „Mi-am frânt, atunci, inima” – spune cu nostalgie. Acolo a terminat două facultăţi şi a lucrat în cercetare, dar cu cinci ani în urmă a rupt radical orice legătură cu domeniul academic pentru care s-a pregătit, şi a început să picteze intens. Între timp a fost pe toate continentele şi a ajuns să se antreneze cu trupele speciale israeliene. În anul 2006 a descoperit că are la Timişoara o soră despre care până atunci nu ştia nimic. A revenit la Arad în această săptămână, după o absenţă de 22 de ani, şi şi-a vernisat expoziţia de pictură de la Sala Clio, care mai poate fi văzută până duminica.
Ramona este o prezenţă agreabilă. Are ceva din echilibrul şi detaşarea occidentalilor. Râde mult, cu poftă. Chicoteşte când îşi aminteşte că, după ce a fost în echipa celor mai bine plătiţi informaticieni de la trusturile nemţeşti de comunicaţii, acum nu îşi mai permite să se îmbrace cu haine de la Armani, ci de la Zara. Dar a scăpat de presiunea sentimentului inutilităţii. Se simte împlinită şi are o viaţă pe care alţii o văd numai în filme...S-a născut cu creionul în mână, şi de atunci nu l-a mai lăsat. A schiţat, a pictat. La Şcoala Populară de Artă din Arad, în 1987, avea deja o vechime de trei ani. Apoi mama sa a emigrat în Germania. A fost un întreg scandal, fiindcă cu câţiva ani mai devreme unchiul Ramonei fugise de la Arad în occident, provocând un scandal internaţional: el era prim-procuror al Aradului, soţia sa lucra ca vameş. A fost o mare lovitură dată sistemului comunist, care a pus imediat sub observaţie restul familiei. De sub această observaţie a reuşit mama Ramonei să plece ilegal din ţară, şi apoi să îşi cumpere practic fiica, cu preţul unui apartament. Aşa a ajuns ea în Germania, fără să ştie o vorbă nemţeşte, pentru că pe atunci vedeta limbilor străine studiate în liceu era rusa.La Munchen a terminat liceul. Apoi, prima facultate, o specializare dublă de Informatică şi Medicină. Pentru că absolvise Suma Cum Laudae, i s-a oferit un loc de muncă în cercetare, în cadrul Universităţii. Nu i-a plăcut şi a mai făcut o facultate - Psihologia. Tot Suma Cum Laudae (nota maximă la toate examenele). Acela a fost momentul de cotitură în viaţa sa: la petrecerea după obţinerea dreptului de practică, a primit prima comandă pentru un tablou. A lăsat totul baltă şi s-a apucat să picteze la modul foarte serios. În patru ani, din 2004, a realizat mai bine de 200 de tablouri!Despre Aradul dinaintea Revoluţiei îşi aminteşte ştrandul, verile la Moneasa şi acea florărie cu două trepte, măruntă şi înghesuită, de pe strada Crişan, care a început pentru întâia oară să vândă trandafiri albaştri în oraş. Şi slujbele de duminică, unde bunica o ducea să îi cimenteze educaţia catolică.  În paralel cu liceul, a urmat cursuri private de pictură într-un centru de artă. Meseria în care s-a specializat (cercetarea inteligenţei artificiale şi a reţelelor de neuroni) şi activitatea de cercetare i-au fost surse de inspiraţie în tablourile sale, descoperind mecanismele mărunte din spatele lucrurilor mari. La Universitatea „Kristian Albrecht”, unde a muncit în cadrul unui program de cercetare a algelor subantarctice, simţea că se plafonează. „Eu reproduceam ceea ce am fost învăţat şi am ajuns la concluzia că nu am nicio şansă să îmi depăşesc maeştrii. Luptam în algebre matematice să văd în ce relaţii sunt anumite elemente, iar când am depăşit faza aceasta am avut un moment de creaţie, pe care am decis să îl valorific.” Cercetarea nu a fascinat-o: program fix, rutină. Între timp nu a încetat niciodată să picteze, iar o parte dintre cheltuielile de şcolarizare le-a suportat din tablourile pe care le-a vândut, iar colaborarea cu companii multinaţionale din Germania şi din Statele Unite i-a asigurat o bază materială solidă. A avut revelaţia că mecanismul principal care pune lumea în mişcare este comunicarea. Influenţată de studiile anterioare, a început să se intereseze de procesele psihologice.  A absolvit a doua facultate: Psihologia, şi a descoperit o nouă coincidenţă – preşedintele comisiei de examinare, o doamnă foarte exigentă, i-a spus la prima vedere că o vede activând în domeniul terapiei prin artă, un domeniu de nişă, foarte puţin uzual. „În martie 2004 veneam de la examenul de capacitate profesională cu prietenii. Primisem aprobarea să practic psihologia, şi ieşisem să ciocnim un pahar. Chiar în momentul în care ciocneam şi eram în culmea fericirii, am primit prima comandă pentru tablou. A fost un tablou „Culorile vieţii”, abstract, cu aplicaţii tridimensionale, ulei pe pânză, pictat pentru o sufragerie”. A urmat efectul bulgărelui de zăpadă: mai multe comenzi şi apoi şi mai multe... În luna iunie 2004, la Munchen, pe strada galeriilor, a avut prima sa expoziţie. Ca psiholog, a lucrat în special cu persoane care vroiau să îşi pună în evidenţă calităţile. În paralel, în ultimii cinci ani, a avut permanent expoziţii. Marea schimbare în viaţa sa a intervenit în momentul în care a rupt-o cu trecutul. A fost momentul în care a realizat că creativitatea pe care a trăit-o în cercetare nu o poate transpune în practică, unde muncea la nivel de funcţionar care scrie pe computer. Se simţea frustrată pentru că ideile sale nu se pot transpune în practică. După 22 de ani a revenit la Arad, oraş de care nu au mai legat-o decât amintirile. „Am simţit un dor de ţară, de rădăcini. Pentru întâia oară şi mama mi-a dat de înţeles că ar trebui să vin să văd Aradul. Nu am uitat limba, deşi nu am mai vorbit româneşte de foarte mult timp. Am fost şi curioasă să văd cum s-a schimbat Aradul. După atâtea staţii prin care am trecut, am avut dorinţa să revin. Aşa am şi dorit să îmi intitulez expoziţia: Rădăcini. Am intrat pe pagina de internet a complexului muzeal Arad şi am constatat că au o breşă în program. Am luat legătura cu directorul muzeului, i-am descris portofoliul meu, şi aşa mi-am adus expoziţia aici. Soarta acestor tablouri este să le împart în lume, să bucure sufletele, inimile, să deschidă mintea oamenilor pentru o percepţie nouă. Culorile sunt foarte vii, temele sunt inspirate din fizică cuantică, relaţiile cuantice, mă ocup de teme filosofice.” Cumpărători? Foarte mulţi medici, arhitecţi, colecţionari de artă (din Statele Unite), oameni care se ocupă cu ştiinţe exacte - matematicieni, informaticieni, ciberneticieni. Ramona A. Kloos este fără îndoială o arădeancă deosebită. Povestea ei, un succes pe mai multe paliere, merită spusă, pentru că reprezintă o sursă de inspiraţie. O tânără rămasă singură, apoi exilată „cu sufletul frânt” printre străini, a revenit de pe podea şi s-a ridicat, şi-a construit o carieră internaţională şi  a avut apoi curajul să se desprindă de ea. Şi-a luat destinul în mâini de mai multe ori, şi în fiecare domeniu s-a impus prin muncă, disciplină şi seriozitate. Este, dacă vreţi, povestea de succes a unui om care nu s-a lăsat intimidat de întorsăturile vieţii, a ştiut ce doreşte şi a căutat să se impună. Discutăm despre arădeni de la care să ne inspirăm? Ramona este unul dintre ei, revenită după 22 de ani acasă, cu sentimentul că nu ar vrea să schimbe cu nimeni viaţa care a început prin a-i juca feste şi pe care şi-a făcut-o apoi aşa cum a dorit.Decl1„Pictura eu o scot din venă. Nu din cap, nu din raţiune. Pulsează în mine, nu este ceva ce gândesc, construiesc sau îmi impun” -  Ramona A. Kloos.

„Îmi doresc să ating oamenii pe un mod instinctiv, unde ei sunt animaţi să se autoreflecte. Să se întrebe ce vor să facă în viaţa lor. Dacă asta fac cu un peisaj de mare, cu o floare, cu un tablou abstract, scopul meu este să îl pun pe observator într-o poziţie de a reflecta. Nu sunt în măsură să judeca dacă impactul îl încântă sau îl şochează. Cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui artist este să genereze reacţie, pentru că povară a societăţii este indiferenţa”.

„Am ajuns la concluzia că banul nu mă ajută, pentru că eram ocupată dimineaţa de la 8 până seara la 6. Ca matematician am calculat că perspectiva este aceeaşi pentru următorii 30 de ani şi atunci am simţit nevoia unei rupturi. Pentru început nu mi-am putut plăti nici chiria”.

Sursa: Observator.info