Nu de foarte mult timp, când toamna abia mijea pe orizontul auriu toropitor, scrijelind gălbui crestături de frunze – îmi amintesc de vorbele unor pensionari odihnindu-se pe băncile unui parc: „ehe, lumea îşi bate joc de noi că suntem bătrâni, dar veţi vedea că „specia” asta va dispărea curând... Noi suntem resturile unor generaţii deja apuse, iar speranţa de viaţă, în vremurile astea turbate e din ce în ce mai mică.” I-am privit oarecum neîncrezător, comparând zicala ce spune că „cine n-are bătrâni să-şi cumpere” cu ceea ce, iată, devine evident: bătrânii se duc, iar cei care vin din urmă nu mai ajung bătrâni. Atunci de unde să-i „cumperi”?! Nu sunt ei, atunci, oare - cei care au mai rămas - nepreţuiţi?!
Am avut ocazia să particip la sărbătorirea mai multor centenari. Câteva femei de la Centrul de vârstnici, una, două, trei prin Arad şi judeţ, ba chiar şi câţiva bărbaţi – dar neştiuţi. Nu toate primăriile îşi serbează rarităţile ce împlinesc un veac de existenţă. Am întâlnit şi cazuri când omul nu-şi aducea aminte câţi ani (mai) are. „E, cum să nu-ţi aduci aminte, bădie? – am întrebat. „Aşa bine - a răspuns omul cu ochii adânciţi şi glas înfundat. Văd tare prost, îs singur şi n-am mai citit pe acte demult de tot. Îs demult pe pământ, m-a uitat Domnul, da...”. Tristeţe sau vreo vitejie anume să trăieşti atât?!
Inegalabilul 104... deocamdatăAbsolut întâmplător am aflat de Gheorghe Covaci – probabil unicat al judeţului Arad. Întotdeauna o documentare îşi ramifică „sevele” informaţionale, astfel încât, pe lângă subiectul care te interesează afli ceva în plus. Dacă ştii să-l provoci. O doctoriţă tânără, abia păşită în Turnu, dar deja primită cu braţele deschise de întreaga comunitate – mi-a spus de viteazul localităţii, cel mai tare om în desaga anilor, nea Gheorghe Covaci. Ceva surzenie, puţine probleme la vezică, dar în rest, bine mersi, sănătos! Hai acasă la Covaci! Într-un loc frumos, o vale încă verde, plină de linişte, aburită de câmpul larg, arat - din preajmă, casa lui baci Covaci e cochetă şi bine îngrijită. Curte mare, grădină, gospodărie serioasă, nu glumă. O femeie drăguţă şi plinuţă, Monica – nepoata care are grijă de el. Intrăm repede în vorbă, femeia e deschisă şi zâmbitoare. „imediat îl scol, dar nu vă las să-i faceţi poză până nu-l bărbieresc. Beţi o cafea şi între timp îmi fac treaba. Trebuie să fie proaspăt bărbierit!” Beau cafeaua în bucătăria modernă şi veselă, luminată de crăciuniţa înflorită, privind la teancul de poze pe care Gheorghe le-a făcut în vara asta când a împlinit 104 ani! Zeci de poze cu autorităţile locale, multă lume care l-a sărbătorit şi i-a urat un „la mulţi ani!” – totuşi...Lunga sa viaţă stă scunsă în tăcerea bătrânului care arată, iată, ok! Proaspăt bărbierit, vine împreună cu nepoata în bucătărie şi se aşează la poze. „Aude mai prost din cauza unei bombe care a explodat în preajma lui – spune Monica. Gheorghe vine din Dej şi a părăsit Clujul din cauza regimului austro-ungar. Dar până atunci a luptat mult pe front –pe teritoriul Republicii Moldova (azi) şi până în Budapesta. „Am fost patru fraţi, spune bătrânul, toţi au murit, numai eu am mai rămas!”. Nepoata adaugă că „este bunicul meu după mamă. Mama a murit acum trei ani la vârsta de 73 de ani. Atunci am vândut casa din Arad unde am stat împreună şi am cumpărat căsuţa asta la ţară. Ne place aic mult iar bunicu’ a-nflorit!” Gheorghe Covaci a lucrat în CFR şi de acolo s-a şi pensionat. Soţia i-a murit demult, aşa că s-a retras la fiică şi nepoată. Acum a rămas doar cu Monica, dar mulţi prieteni îi calcă pragul casei. „E  tare religios – spune nepoata. Nu mănâncă până nu se roagă şi nici nu se ridică de la masă până nu mulţumeşte în rugăciune. Aşa îl ştiu mereu. Se roagă cu glas tare”. Covaci e un om liniştit. A învăţat ceva înţelepciune din cei 104 ani ai săi şi ar da ceva şi la alţii ca să înţeleagă că nimic nu e întâmplător în viaţă: „nici răul, nici binele, nici suferinţa, nici bucuria, nici moartea timpurie, nici îndelunga bătrâneţe. În tot acest timp, lung sau scurt – Dumnezeu îţi dă o şansă.  

Sursa: Observator.info