Acum un secol şi ceva Titu Maiorescu enunţa teoria formelor fără fond ca reacţie la o modernizare a societăţii româneşti după nişte tipare importate, străine în concepţia junimistului de fondul real al societăţii româneşti. Totuşi, prin practicile curente chiar dacă forţate, aceste forme au creat un fond, poate nu pe gustul tuturor, însă acest fond a existat. Drama societăţii româneşti din momentul intrării ei în modernitate a fost însă lipsa de trăinicie a tiparelor menite să creeze acest fond. Drumul deschis la finalul secolului XIX a fost deviat de impunerea unei noi matriţe de forme, anume cea comunistă. Astfel, un fond în formare a fost trimis din nou în malaxor şi forţat să se muleze noilor forme de sorginte comunistă. Momentul 1989 a însemnat recuperarea vechilor forme şi reluarea unui proces atât de brutal întrerupt. Din păcate tranziţia într-un regim democratic merge mult mai greu, datorită pervertirii fondului în perioada comunistă precum şi a lipsei măsurilor de coerciţie, prezente din belşug la instaurarea comunismului. Prezentul este dovada vie a faptului că revenirea la normalitate e anevoioasă. Ce desparte cele două momente de modernizare reală a României? Opinia mea e că ne desparte calitatea umană a celor îndrituiţi, prin delegarea de autoritate din partea comunităţii, să facă această modernizare. În mod normal o măsură luată de o autoritate trebuie să aibă mai multe componente. Una din aceste componente care ar trebui urmărită este cea care urmăreşte educarea comunităţii într-un anumit spirit.Ajung astfel la problema parcărilor în urbea în care locuiesc, anume Arad. Indiferent de coloratura politică a administraţiei locale din momentul implementării sistemului de parcare componenta educaţională a acestei măsuri nu a fost niciodată luată în calcul. Pe scurt, modalitatea actuală de taxare, usturător de piperată, împinge posesorii de autoturisme la eludarea acestei obligaţii. O staţionare în zona de taxare a unui autoturism pe durata a 8 ore (o zi normală de muncă) înseamnă o cheltuială zilnică de 19 Ron. La o medie de 20 zile lucrătoare obţinem o sumă de 380 Ron pe care un cetăţean trebuie s-o plătească lunar pentru a evita amenzile care se aplică de către angajaţii Primăriei. Vorbim aşadar de o sumă apreciabilă raportat la un salar mediu pe economie, şi asta nu pentru o parcare privată, păzită, etc ci pentru acea parcare pe marginea străzii. Modalitatea de plată este şi ea dificilă, fiind nevoie de monede în timp ce cardurile de parcare nu pot fi achiziţionate decât din anumite şi totodată foarte puţine puncte fixe. Consecinţă? În loc să avem o comunitate de cetăţeni educată să achite o taxă decentă de staţionare, avem practic un sistem care încurajează nesocotirea acesteia, care în loc să beneficieze de un venit redus/autoturism dar teoretic seminficativ datorită numărului mare de cotizanţi preferă un venit generat de un număr redus de tichete compensat de amenzile aplicate. Observăm că în locul unei comunităţi educate într-un spirit civic activ se preferă o comunitate satisfăcută de faptul că a mai scăpat încă odată de amendă, o comunitate care îşi injură aleşii locali când încearcă să fie corectă (fiindcă se simte furată) sau când plăteşte amenda.Ne miră profund comportamentul românilor peste hotare. În spiritul unei reclame la vopsea, parcă odată ieşiţi din ţară devenim mai nemţi cu toţii. E practic o formă de mimetism pe care o abordăm în zone unde relaţia dintre comunitate şi diriguitorii ei e una de respect pentru că acolo firescul nostru de acasă e ceva ieşit din tipar. Câtă vreme la noi administraţia însăşi e orientată pe ideea de a da ţeapă contribuabilului, câtă vreme preocuparea de educare a comunităţii nu există în agenda clasei politice poate n-ar trebui să ne mire starea societăţii româneşti la douăzeci de ani de la Revoluţie.

Sursa: Observator.info