Prima bucurie spirituală la început de an nu poate fi decât Boboteaza. Sătui de sărbătorile materiale, mâncăruri şi băuturi îndesate peste putinţa firii, chefuri lăsate (în fiecare an) cu ambulanţe şi spitalizări – iată atunci, cât de bine cade Apa sfinţită de Bobotează, un fel de spălare trupească şi spirituală de greul păcatelor adunate de peste an. Bătrânii spun că în această mare zi a creştinătăţii trebuie să fie frig, ger, chiar. Cum vremurile şi vremea s-au schimbat – nici frig nu a fost, nici ger, nici nu a nins, deşi cu o seară înainte a fulguit... Ieri a plouat, iar creştinii adunaţi prin curţile bisericeşti în şiruri groase - cu recipiente din plastic şi bidonaşe - au aşteptat oarecum liniştiţi sfinţirea apei, sperând ca ploaia să nu strice procesiunea de sfinţire. Nici n-avea cum, nu vine şi aceasta, oare, tot de sus?! După cum se ştie, ziua de Bobotează a făcut de fiecare dată „valuri”, în sensul că oamenii au ajuns să se certe, să se împingă şi să se jignească, uitând cu totul de cele sfinte – temându-se că nu vor mai ajunge la apă. Aşa a fost de fiecare dată, aproape peste tot. Am plecat de multe ori scârbită din cauza discuţiilor iscate, unele chiar foarte paşnice şi domestice, dar cu accent puternic de bârfă de bloc, grădină sau casă, politică, reţete de mâncăruri şi prăjituri, schimburi de telefoane şi adrese de avocaţi buni, informaţii utile, vânzări de imobile şi terenuri, ba chiar şi mondenităţi care trec, evident, graniţa locală. Ce să facă omul, totuşi, atâtea ore cât aşteaptă în curtea bisericii până se termină slujba în interiorul lăcaşului?! Că vorba aia, te plictiseşti sau chiar nu poţi să taci atâta timp, mai ales cei care sunt obişnuiţi să vorbească despre orice, continuu, oriunde şi oricând. (Chestia cu vorbitul, oricum, nu se va sfârşi - nici în biserică, nici în afara ei).Nici de data asta nu s-a făcut vreo excepţie, cu menţiunea că - din cauza poliţiei co munitare care a patrulat serios în zonă – incidentele au fost minore şi slab audibile. În schimb, în zona mea de aşteptare am auzit destule: plângeri de pensionari care se aşteaptă la ce e mai rău în acest an, chestii de fotbal, noile scumpiri la fiecare produs în parte şi unde ar fi (încă) mai ieftin de cumpărat, ce se rentează să cumperi de la unguri. Câţiva tineri rromi, rătăciţi în grupurile compacte au venit cu căşti ascultând manele în aşa fel încât auzeau încă vreo câţiva pe lângă ei. Două fete vorbeau de-ale lor, de modă, de fittness, de o cunoştinţă comună care nu merita „fraiera” aşa tip fain şi cu bani. Vizavi de mine stătea o doamnă serioasă alături de o cunoştinţă – clătinând periodic (ambele) din cap şi ridicând ochii spre cer. Cuvinte ca sfinţi, cer, preot, slujbă şi Cel de Sus – au fost mereu pe buzele lor, din păcate, mult prea (în)roşite. Bătrânica din faţa mea, cu chipul drept şi alb, spatele aplecat şi degete noduroase – şi-a ţinut firea smerită. Deşi putea intra în vorbă, că doar aici te poţi întinde la o adevărată clacă – nu a spus nimic, nimănui. Din când în când şi-a făcut simplu şi curat semnul crucii, părând a fi singura care ascultă cu adevărat sfânta slujbă. 
E criză, să luăm apă cu damigeana!În sfârşit, totul s-a terminat, butoaiele au fost deschise şi sfinţite cu buchetul gros de busuioc. Imediat ce s-a dat voie la luat apă sfinţită, maşinăria umană s-a pornit sub supravegherea poliţiei comunitare care şi-a trimis un efectiv de luat în seamă în zona Piaţa Catedralei. E o chestie să stai deoparte şi să priveşti cât de puţin creştineşte se ia apa sfântă. Ca de obicei, lumea a început să se împingă şi să comenteze. Ba că unul s-a băgat în faţă fentând cu două persoane rândul, ba că se vine cu damigeana – „da ce-i aicea, credeţi că se dă vin sau ţuică?!, precis că în bodoanca aia a fost băutură!”– zice una cu voce stridentă. Bărbatul o măsoară aspru, dar nu zice nimic. Stă aplecat 5 minute până umple recipientul de plastic. Peste tot, apa se scurge pe jos. Mai toţi au pet-uri de Cola sau Fanta. Urât: apă sfinţită cu etichetă de suc. Alţii vin cu o sacoşă plină: pentru copii, vecini şi neamuri, ăia care sunt la servici şi nu pot veni sau nu le place. N-am avut nici măcar o clipă de linişte adevărată şi de sfinţenie. Chiar când îmi reproşam lipsa de concentrare, răul stărilor lumeşti care (m-)au invadat de peste tot – am dat din nou de femeia cea bătrână şi tăcută. Şi-a făcut sfânta cruce şi a scos dintr-o plăsuţă învechită o sticlă mică – un model din care nu am mai văzut. A deschis încet robinetul, tocmai pentru a nu pierde nicio picătură. Când sticluţa s-a umplut şi-a făcut din nou  semnul crucii, după care a închis robinetul. Apoi s-a pierdut încet în mulţime, şoptind „să fie de sfinţit pentru tot anul dacă mai trăiesc, pentru iertarea păcatelor, pentru toţi oamenii şi pentru întregul pământ. Pentru pace şi pentru ca Dumnezeu să ne ocrotească în bunătatea Sa mântuitoare până la ultima veşnicie. Amin.” 
*** A fost (probabil) creştinul care a luat cea mai puţină apă, dar, cred, cea mai binecuvântată persoană – precum văduva cu cei doi bănuţi ai ei. Tocmai de aceea i-am respectat smerenia şi nu am pozat. 

Sursa: Observator.info