„Die Welt ist schon”. Lumea e frumoasă. De pe coperta revistei nemţeşti, doi actori celebri, soţ şi soţie, zâmbesc relaxaţi de pe malul unui ocean care nu ar putea fi mai albastru nici dacă era prelucrat în Photoshop. Vânzătoarea pakistaneză din spatele pultului de sticlă sclipitoare şi aluminiu şlefuit îmi surprinde privirea care zăboveşte pe copertă şi rosteşte, cu accent care zgârie urechea, sentinţa hebdomadarului: „Die Welt is schon” – Do you want it?!” - Lumea e frumoasă. O vreţi? Ne măsurăm o clipă din priviri şi sesizăm ambii nuanţa involuntară a întrebării. Da, oricine şi-ar dori să trăiască într-o lume frumoasă, dar puţini îşi permit. Chiar puţini, până şi în paradisurile terestre... Scena pe care am relatat-o este autentică. S-a consumat în magazinul fără taxe din aeroportul Dubai, unul dintre cele mai spectaculoase emirate din lume. Magazinul, încadrat de palmieri artificiali în mărime naturală, produce anual venituri de un miliard de euro de pe urma celor 10 milioane de oameni care tranzitează aeroportul. Vânzătoarea pakistaneză care m-a întrebat retoric dacă nu îmi doresc să trăiesc într-o lume mai frumoasă este unul dintre cei peste un milion de angajaţi străini care lucrează în emirat. Oameni din Bangladesh, China, Vietnam, Coreea, Pakistan, Sri Lanka, India, Indonezia, Malaiezia, Uzbekistan, Tadjikistan, Afganistan, imigranţi fără perspectivă în ţările lor, s-au stabilit în Dubai şi muncesc zi-lumină. Sunt „expatriaţi”. Pentru ei norocul înseamnă un salariu de 200-300 de euro lunar, eventual casă şi masă, într-un stat care nu le permite muncitorilor să locuiască în perimetrul administrativ al Dubaiului. Aglomeraţi câte zece în rulote de zece metri pătraţi, rulote care pot fi oricând ridicate şi mutate cu câţiva kilometri mai departe, în funcţie de expansiunea statului-oraş, aceşti oameni trăiesc visul asiatic. Pentru ei lumea nu este frumoasă. Este, pur şi simplu, suportabilă. Măcar uneori…  Dubai este un Babel actual. Aşa trebuie să fi fost cetatea marii zarve şi amestecături, unde s-au aglomerat toate naţiile lumii, într-o nebunie totală. Tot ce înseamnă rasă umană e aici, cu cultura şi incultura sa, tradiţiile sale, portul popular, gălăgia şi stridenţa aferentă. Străzile sunt un potpuriu de culoare şi miros. Stimulează şi epuizează toate simţurile. Nu este însă, totuşi, un haos dezlănţuit. Reguli foarte stricte controlează această societate eterogenă. Sunt poliţişti în fiecare staţie de metro, la fiecare obiectiv turistic, după sutele de blocuri care gâdilă norii la subsioară cu acoperişurile lor stilizate şi personalizate special pentru a atrage atenţia, sunt în hoteluri, în restaurante, în cele 12 malluri imense, ca nişte oraşe de sine stătătoare, efervescente şi populate până la refuz. Aparenta debandadă de pe străzi este controlată de două forţe nevăzute: islamul şi mâna forte a emirului  Maktum. Islamul stabileşte limite dure pentru orice gest, orice gând, orice acţiune sau inacţiune, iar oamenii lui Mohammed Ben Rashid al Maktum îmbracă restricţiile morale într-o formă fizică palpabilă în portmoneul iute subţiat de amenzile consistente care nu ţin cont nici de poziţia socială, nici de persuasiunea, sentimentele contravenientului. Câteva exemple: dacă muşti dintr-un corn în staţia de metrou amenda e de 100 de dirhami plătibili imediat (20 euro); dacă fumezi pe peron – 2000 de dirhami (400 de euro). Tot în metrou, dacă te sprijini de uşă în vagon, amenda este de 200 de dirhami (40 de euro), sau dacă te aşezi pe peron pe scaunele rezervate doar celor care au bilete categoria „gold” (aur) şi nu clasice – „silver” (argint). Poliţiştii nici nu îi bănuieşti, pentru că doar puţini poartă uniformă; alţii sunt îmbrăcaţi în disdasha tradiţională sau sunt pur şi simplu în civil, în haine europene, tocmai ca să se piardă în mulţime. Vin şi ţi se adresează politicos, îţi explică unde ai greşit, te cheamă la o parte şi îţi dau chitanţa, iar pentru orice contestaţie îţi pun la dispoziţie o înregistrare video lămuritoare (pentru că aici totul se imprimă pe bandă…). La începutul lui ianuarie 2010, în Abu Dhabi (la aprox. 150 de kilometri de Dubai), preşedintele Emiratelor Arabe Unite, emirul de Abu Dhabi, a interzis fumatul în orice loc public, vânzarea de ţigări – sub sancţiunea severă a amenzii de un milion de dirhami (200 000 de euro) şi nu mai puţin de doi ani de închisoare cu executare pentru oricine încalcă această regulă. Sigur, e o altă poveste că închisoarea din Emirate seamănă mai degrabă cu un hotel de lux, unde deţinuţii pot alege dimineaţa dintr-un bufet suedez, la prânz şi seara li se serveşte mâncarea pe care o solicită, primesc haine curate zilnic şi li se schimbă aşternuturile în fiecare dimineaţă. Şapte zile nu sunt multe. Dar pot fi un prilej pentru o privire cuprinzătoare asupra modului de viaţă dintr-un loc cum e Dubaiul; poţi cunoaşte locuri şi oameni, personaje a căror poveste originală de viaţă te ajută să înţelegi comunitatea în care trăiesc, adevărul de după zâmbetele lor şi lacrimile pe care le scapă. Aceste şapte zile în emiratul paradisiac le-au fost oferite de proprietarul grupului de firme Astra Vagoane (care cuprinde Astra Vagoane Călători Arad, Serv Titu, Marmura Bucureşti, Centrul Media West TV) celor mai apropiaţi colaboratori ai săi, directori generali care au pus în funcţiune mecanismele concernului în anul 2009, anul celei mai dure crize economice a ultimelor decenii. Valer Blidar, proprietarul companiei, i-a făcut astfel părtaşi nu numai la riscul, stresul, obiectivele anului precedent, ci şi la câştig. Ne-am îmbarcat 18 persoane, de la Bucureşti către Dubai. Acolo ni s-a mai alăturat Foam, un turc simpatic, „rotunjind” grupul la 19 persoane. Am zburat cu Tarom, şi parafrazând un jurnalist în vogă, asta ne-a ocupat tot timpul. La cursa de patru ore şi jumătate televizoarele aparatului de zbor nu funcţionau, iar românii au început să fie irascibili când au auzit că pentru cei 100 de pasageri de la bord Tarom aprovizionase Boeingul cu numai 55 de doze de bere. Un grup de iniţiativă format ad-hoc (după ce a ras câte 2-3 doze de băutură, fără să se gândească şi la restul, care poate ar fi băut şi ei) a cerut socoteală stewardeselor, care s-au jurat că nu mai au bere la bord. O explicaţie inutilă, pentru că un român hotărât de la Economy Class a dat buzna peste cei de la Clasa Bussiness şi s-a întors de acolo cu o băutură, râgâind înfundat şi rânjind glorios, ca şi cum ar fi fost un soi de David modern care a găsit punctul slab al Goliatului transporturilor aeriene române. Dar drumul până la Dubai, chiar dacă te izbeşte numărul mare de români care se îndreaptă spre Asia copleşind capacitatea aeronavei – singura ce zboară fără escală până acolo - este doar un episod insignifiant al acestei aventuri cu alură de poveste exotică. Încă din cer, înainte de aterizare, Dubai te lasă interzis. Dacă nimereşti acolo ziua, deasupra aeroportului din zona Deira ţi se dezvăluie, ca pe un ecran uriaş, tabloul şocant al globalizării: companii multinaţionale şi-au construit hoteluri, clădiri de birouri care sfidează gravitaţia. Nimeni dintre cei care contează nu lipseşte din Dubai, iar acesta ar putea fi un brand real al locului. Nicio exagerare: cele mai puternice firme, cei mai inspiraţi dezvoltatori, oamenii de afaceri de succes şi bussiness-urile pe care le animă sunt prezenţi în Dubai, exuberant, impresionant, grandios. Dacă se potriveşte să ajungi noaptea deasupra emiratului, ţi se taie răsuflarea. Este o risipă la scară largă, atâta armonie şi în acelaşi timp provocare în concursul de frumuseţe al clădirilor asiatice, europene şi americane, al podurilor, golfurilor, infrastructurii, o risipă care te copleşeşte şi te ţintuieşte. Îţi lipeşti obrazul de geamul avionului, devii una cu el, încerci să pătrunzi cât mai mult din peisajul care, ca un evantai, oferă alte şi alte perspective la fiecare zvâcnire.        Un scriitor ar scrie, fără îndoială, poeme reuşite despre acest rubin al Asiei, care este Dubai, cu blocurile sale care fug spre cer; cu curcubeul de culori ce învăluie oraşul dinainte ca soarele să pună geană peste geană şi să se acopere ostenit cu dunele din deşert, după o zi de muncă grea şi intensă; cu oamenii care conferă locului o personalitate multiplă cum nu cred că poţi vedea în multe alte unghere de planetă. Un artist al penelului ar schiţa capodopere multicolore, numai copiind pe pânză, ca printr-o hârtie de calc, intervenţia vulgară a omului asupra naturii, creând insule artificiale în largul oceanului şi capodopere de piatră, mortar şi apă dulce acolo unde odinioară navigau vapoare cu căutători de perle şi pescari prăpădiţi. Un virtuoz al muzicii, dacă ar înregistra doar şi ar reda apoi cu instrumente muzicale clasice zgomotele oraşului, chemarea muezinului la rugăciune spartă de valurile din Al Jumeirah şi aruncată departe în cavalcada dansatoarelor uzbece din buric care întreţin străinii cu dare de mână, ar crea o simfonie vie. Pomeneam mai devreme despre faptul că un brand local real ar putea fi că Dubai este emiratul de unde nu lipseşte chiar nimeni care contează în lume. Nu este mai puţin adevărat, se poate spune şi altfel: Dubai este colţul de rai unde pentru turist, indiferent de unde vine, indiferent câţi bani are în buzunar, se creează toate condiţiile să simtă că contează. Există oameni plătiţi de furnizorii de servicii, care îţi pândesc şi îţi anticipează fiecare mişcare, se străduiesc – uneori exagerat - să fii confortabil şi mulţumit. Bunăoară, la toaletele marilor magazine există angajaţi care intră după tine în cabina weceului şi înainte să te dumireşti ce se întâmplă, şterg rapid colacul vasului, te împing uşor la o parte şi absorb cu un teu special stropii de apă sau urină lăsaţi în urmă de utilizatorul precedent, îţi fixează atent duşul în stativ (pentru că la Dubai în fiecare toaletă există câte un duş care ţine loc de bideu), să nu te deranjeze, şi abia apoi poţi scăpa de povara mai mică sau mai mare care te apasă… Procesiunea nu se încheie însă aici, pentru că la ieşirea din cabină eşti aşteptat de acelaşi angajat, care porneşte apa, îţi toarnă săpun lichid în palmă şi te serveşte cu ştergare de hârtie, care de altfel sunt la doi paşi de tine, însă, cum spuneam, ţi se anticipează mişcările. Şi asta la toaleta unui magazin mall oarecare, nu la cea a unui hotel de cinci stele! Sigur, să nu omitem faptul că în Dubai funcţionează cel mai mare mall din lume şi că nici celelalte 11 din emirat nu sunt mult mai mici, asta însă nu schimbă datele problemei şi nu minimalizează efortul pe care oamenii locului îl fac pentru ceea ce italienii ar numi „benessere”.   Dar ajung să divaghez inutil, să anticipez alte capitole… Revenind la „lumea frumoasă” promovată de revista din magazinul fără taxe al aeroportului emiratului, să recunoaştem că Dubai este unic. Un loc inimitabil, splendoare a splendorilor. Civilizaţia şi disciplina arabă se împletesc aici cu libertinismul european, cu grandoarea americană, haosul asiatic, risipa şi apetitul de viaţă rusesc. Părerea mea este că emiratienii au încercat să copieze Marele Măr, New York-ul, şi le-a reuşit prea bine. L-au depăşit, prin proporţia grandorii concentrate pe metrul pătrat, prin raportul opulenţă pe cap de locuitor, prin strălucire şi pulsul vieţii. Au sesizat că petrolul este limitat cantitativ, dar oportunităţile de dezvoltare sunt infinite. Au făcut excese pe toate palierele: la concepţie, la investiţie, la accesorii, la rezultatul finit. Emiratul de 1,6 milioane de locuitori s-a împrumutat cu zeci de miliarde de euro în numai doi ani, pentru finalizarea proiectelor sale megalomane: cel mai înalt turn din lume, cel mai mare mall din lume, cel mai scump hotel din lume, singurul hotel subacvatic, cel mai rapid construit metrou de suprafaţă, cea mai mare companie aviatică din lume dotată cu aparate de zbor Airbus, una dintre cele mai puternice echipe englezeşti şi europene de fotbal, Arsenal, finanţată din banii şeicului, cele mai numeroase parcuri amenajate în deşert, singurele insule artificiale şi populate cu resorturi de lux, realizate în largul mării. „Die Welt ist schon”...

Sursa: Observator.info