Luk Van den Brande, preşedinte al Comisiei pentru Cetăţenie, Guvernanţă, Afaceri Internaţionale şi Externe a Uniunii Europene   - Cu un secol în urmă, România visa să devină o Belgie a Estului. Este astăzi Belgia un model pentru România, poate fi socotită un model? - După cum ştiţi, în Belgia avem mai multe comunităţi, părţi ale identităţii comunităţii. Există multe oportunităţi pentru oamenii care vorbesc franceză, engleză, germană, în coabitarea lor. Acesta este un mare avantaj, dar desigur se pune şi problema acomodării diferitelor etnii. Din acest punct de vedere Belgia poate fi interesantă, nu un exemplu (haideţi să fim prudenţi cu exemplele!) ci un fel de oglindă a Europei. Este vorba aici despre unitate şi diversitate, şi cred că din această abordare România poate fi şi ea un jucător foarte important în evoluţia Europei. Este important să realizăm că discutăm despre un stat local, regional, aşa cum sunt şi altele la nivel european. Acesta este şi proiectul pentru România în viitor. Dar să nu vorbim despre modele. Trebuie să ţinem cont de cultură, de tradiţii, de esenţa particulară a fiecărui stat în parte. Asta e tot – o perspectivă interesantă a Europei şi, deopotrivă, a României.    - Vorbeam despre Belgia pentru că ea este ca un puzzle multietnic. - Da, este adevărat, dar nu este întotdeauna facil să ai construcţia instituţională adecvată. Dar este o provocare, iar noi trebuie să facem faţă provocărilor şi să depăşim mereu dificultăţile. Cred că în termeni democratici este important că discutăm în Belgia de câteva săptămâni sau luni despre un nou guvern dar aceste discuţii, dezbateri, au fost mereu democratice, prin dialog. Căutăm să ajungem la o soluţie legală. Aceasta este esenţa reformei statului, pe care noi o avem încă din 1968.   - România, aşa cum scrie în Constituţie, este un stat naţional, independent, unitar. Credeţi în acest concept de stat naţional, independent şi unitar – EUROPEAN? - Este normal ca în Constituţia României să figureze, explicit, o referinţă de genul „suntem o comunitate, suntem împreună, suntem un stat”. Nu sunt însă sigur că menţinerea acestei viziuni centraliste este, dacă pot spune aşa, abordarea corectă a viitorului. Când am fost preşedintele Comitetului Regiunilor am lucrat la guvernările pe mai multe nivele. Sunt convins că statele Uniunii Europene gândesc şi acţionează de prea mult timp şi în prea mare măsură de sus în jos, şi în insuficientă măsură de jos în sus. Pentru mine este o încurajare faptul că principiul subsidiarităţii ocupă o poziţie importantă în tratatele europene încă din 1996 (Tratatul de la Amsterdam, şi acum, în mod explicit, în Tratatul de la Lisabona) se stipulează clar că subsidiaritatea înseamnă că trebuie să conferi responsabilitate la nivelele potrivite şi, dacă e posibil, instituţiilor celor mai apropiate de cetăţeni. Am impresia că trebuie să ne îndreptăm către o schimbare mentală şi instituţională. Să menţinem într-o mână ceea ce trebuie făcut împreună, la nivel statal, să vedem ce trebuie făcut la nivel regional şi ce trebuie făcut la nivel local, municipal. Asta este provocarea. Iar asta nu este doar o ideologie instituţională. S-a demonstrat că atunci când guvernele sunt guvernări de multiple nivele, de multiple responsabilităţi, rezultatele sunt mai bune pentru cetăţeni. Ca să vă demonstrez că nu este vorba doar despre o teoretizare, în Comitetul Regiunilor am făcut un exerciţiu interesant, în ceea ce am numit Platforma de Monitorizare Lisabona, cu 120 de regiuni conectate la această platformă. Ce am constatat? Că acele ţări care au adoptat programele regionale şi locale, statele care au avut o abordare regională, au câştigat. Au performat mai bine, au avut livrări mai importante, decât statele cantonate într-un model centralizat. Nu se pune problema unui model uniform: eu, de pildă, fac mereu diferenţa între regionalism şi regionalizare. Dar chiar şi atunci când ai o construcţie centrală într-o ţară, regionalizarea este o oportunitate, o modalitate de a avea performanţe mai bune pentru cetăţeni, pentru oameni – iar acesta este scopul esenţial în democraţiile noastre moderne. Deci, revenind la întrebarea Dumneavoastră, abordarea globală, centralizată a României, este absolut firească. Se întâmplă şi în cazul altor state membre UE. Dar trebuie oferite mai multe responsabilităţi la toate nivelele guvernării.    - Credeţi că naţionalismul puternic în unele părţi ale Europei ar putea reprezenta un obstacol în perspectiva regionalizării? Iată ce se întâmplă în România: aici, dacă discutăm despre regionalizare, mulţi sunt tentaţi să exclame: ungurii vor să  ne fure Transilvania! - Desigur, trebuie să respectăm nu numai hărţile Europei dar şi principiile elementare ale subsidiarităţii. Este vorba despre respectul faţă de ceilalţi. Toţi trebuie să respecte configuraţia locului unde trăiesc. Este evident că orice soi de naţionalism care încearcă să distrugă construirea comunităţii nu este calea potrivită. Trebuie să existe un echilibru între unitate, diversitate. Cred că naţionalismul exacerbat poate fi o ameninţare, dar nu este o ameninţare evidentă. Trebuie să fim capabili să facem diferenţa între ceea ce aparţine tradiţiei, culturii, pe de o parte, iar pe de altă parte să asigurăm spaţiu identităţii unor oameni. Însă totul bazat pe respect reciproc şi nu distrugerea a ceea ce se clădeşte.   - În România este o situaţie interesantă, acum. Îl cunoaşteţi probabil pe dl. Tokes Laszlo, vicrepreşedinte al Parlamentului European, care a ridicat de mai multe ori tema independenţei unor zone din România. Pentru asta domnul Tokes este foarte blamat în unele cercuri româneşti, care explică proiectul său separaţionist cu originile sale maghiare şi îl acuză de destabilizarea ţării. - Convingerea mea este că poate exista compatilitate între exprimarea culturală, politică a minorităţilor naţionale în anumite state. Asta trebuie să constatăm că se întâmplă şi în România. Tratatele europene în privinţa minorităţilor stipulează faptul că ele trebuie luate în considerare, trebuie să li se acorde spaţiul vital. Dar este convingerea mea că a cere construcţii naţionale independente este o idee care aparţine secolului al XIX-lea. Aşa cum ştim cu toţii, atunci, în secolul al XIX-lea, s-au născut tot felul de state naţionale. Or, Uniunea Europeană aş putea spune că este tărâmul nostru nou, modern, al unei comunităţi comune. Cred că ideea de a solicita independenţa nu se mai prea potriveşte cu integrarea europeană. Să privim către secolul al XXI-lea şi să nu ne întoarcem în secolul al XIX-lea. De asta cred că trebuie să ne ocupăm. Din această cauză, pe de o parte, trebuie să oferi libertatea diversităţii culturale în cadrul statelor. Apropo, este interesant de amintit că nu ne referim la Uniunea Europeană ca la un spaţiu economic mai larg, dar şi ca la o uniune politică. Aş putea spune că unele comunităţi, care au fost rupte de Europa din unele pricini (ziduri, de pildă), sunt într-un fel unificate, reînnoite prin profunzimea Uniunii Europene. Deci, ce poţi spune? Că maghiarii sunt uniţi, sau reuniţi, nu ţară cu ţară, ci în configuraţia globală a uniunii politice reprezentată de Uniunea Europeană.    - Aşadar Dumneavoastră credeţi în conceptele de „cetăţenie europeană”, „conştiinţă europeană”? - Aş dori să mă refer la ceea ce uneori numesc „modelul lasagna”, în care ai mai multe nivele. În acest „model lasagna” există, din punctul meu de vedere, o cetăţenie a Aradului, o cetăţenie românească, dar (mai ales dacă ţinem cont de prevederile Tratatului de la Lisabona), o cetăţenie europeană. Trebuie să vorbim despre o cetăţenie pe mai multe nivele, care nu este antagonică. E şi firesc să se întâmple aşa! Eu sunt cetăţeanul oraşului Bonheiden-Mechelen; ok – mă simt ataşat comunităţii mele. Vin din regiunea Flandrei, dar în acelaşi timp sunt belgian şi sunt un european. Deci acesta cred eu că este modelul cetăţeniei în viitor, nu să stăm în spatele uşilor închise ale cetăţeniei. Când am fost în Irlanda, mi s-a pus aceeaşi întrebare: „Ok, Europa, Europa, dar ce se întâmplă cu cetăţenia mea irlandeză, nu este incompatibilă cu cea europeană?!” Am spus şi acolo acelaşi lucru. Trebuie să gândeşti în termeni noi, să conectezi câteva cetăţenii. Asta trebuie să facem. Trebuie să simţim că aparţinem unei largi comunităţi.    - Credeţi că pot fi obstacole reale în ceea ce priveşte aderarea României la Spaţiul Schengen, în luna martie a anului viitor? - Se întâmplă mereu la fel. Când un stat aplică pentru integrarea în Uniunea Europeană sau la spaţiul Schengen, se pune mereu problema de drepturi şi de obligaţii. În toate aceste situaţii, statul trebuie să respecte criteriile stabilite. A fost la fel şi cu Criterii Coppenhaga, când la 1 mai 2004 şi apoi în 2007, au aderat o serie de state. Se punea problema compatibilităţii lor. Când România face ceea ce i se solicită să facă pentru a fi partener al comunităţii Schengen, nu cred că va fi vreo problemă. Aş putea spune că aderarea la Schengen este chiar în mâinile românilor!    - Dar suntem deja în noiembrie. Putem crede că o decizie a fost deja luată? - Decizia va fi luată abia atunci când va fi luată. Nu avem un glob de cristal, să ne spună viitorul. Este vorba despre îndeplinirea tuturor acelor criterii care au fost stabilite. Spaţiul Schengen este o idee minunată, pentru că intri fără nicio problemă într-o ţară aparţinând Spaţiului Schengen, iar acesta este unul dintre punctele esenţiale ale Uniunii Europene. Este vorba de libertatea de mişcare a oamenilor.   - Poţi merge oriunde fără niciun fel de restricţie, ca şi cum ai fi acasă.  - Ei, da! Trebuie însă să fie toţi conştienţi că există condiţii şi obligaţii referitoare la acest spaţiu. Pot doar spera şi aştepta că România va corespunde acestor condiţii.    - Care credeţi că ar trebui să fie rolul pe care autorităţile centrale şi cele locale şi-l asumă în implementarea strategiei „Europa 2020”? - Este o lecţie importantă chiar şi la nivel guvernamental. Când privesc în urmă la Strategia de la Lisabona, îmi amintesc că în anul 2000 toţi se aşteptau ca Europa să fie jucătorul-cheie la nivel mondial, să fie un spaţiu liber, al justiţiei, unde respectarea drepturilor fundamentale vor deveni un exemplu pentru restul lumii. Între timp am avut realizări importante, iar Carta Drepturilor Omului a fost incorporată în tratatul de la Lisabona. Din punct de vedere economic, s-au făcut paşi importanţi, dar am eşuat. Privind strategia din 2020 a Uniunii, putem spune că vor fi realizări importante doar atunci când deciziile statelor la nivel guvernamental vor ţine cont de deciziile luate de administraţiile de la nivel local. Aceasta este lecţia cea importantă pe care ne-am însuşit-o din anumite eşecuri ale Strategiei de la Lisabona. Au trecut de atunci zece ani. Putem să o facem, dar va fi posibil doar dacă toţi  vor fi făcuţi părtaşi, vor fi luaţi la bord. Altminteri nu vom reuşi. Este o mare provocare în ceea ce priveşte strategia Uniunii Europene. Pentru a reuşi trebuie trasate responsabilităţi corecte, la nivel regional şi local. Nu trebuie să visăm, să ne gândim că este o idee minunată, un concept. Trebuie să îi determinăm pe cetăţenii noştri că o putem face, dar este nevoie de o contribuţie la fiecare nivel. Acesta este noul şi importantul mesaj al principiului subsidiarităţii. Dar! Trebuie să trecem peste cel puţin două iluzii. Prima este să credem că numai un singur palier de conducere poate realiza totul. Asta este doar o impresie! Aşa cum spuneam, trebuie luaţi în consideraţie toţi. Cealaltă iluzie o numesc, uneori, „dimensiunea orizontală” a principiului subsidiarităţii. Ar fi o iluzie să credem că numai instituţiile pot avea de câştigat. Trebuie să ne bazăm şi să dăm această şansă şi cetăţenilor activi, mediului de afaceri, antreprenorilor educaţionali, antreprenorilor culturali, antreprenorilor din domeniul medical. Trebuie să realizăm o matrice, o combinaţie a ceea ce trebuie să facă responsabilii instituţionali şi persoanele active din societăţile noastre. Asta este adevărata provocare. Din acest motiv, şi România trebuie să aprofundeze responsabilitatea regională. Noi nu spunem, de la Bruxelles sau de la Strasbourg, că modelul instituţional pentru România trebuie să fie într-un fel sau altul. Dumneavoastră trebuie să realizaţi diferenţa dintre responsabilitatea regională şi modul de regionalizare pe care vreţi să îl implementaţi. Asta este diferenţa! Dar când vrem să avem realizări, trebuie să abordăm responsabilităţile pe toate palierele.   - Cum credeţi că vor evolua politicile de coeziune la nivel european din anul 2013, când începe un nou ciclu financiar? - Este interesant de observat că în ultimul Buletin al Comisiei Europene, în 19 octombrie, a fost foarte evident că atunci când privim contribuţia Uniunii pentru politicile de coeziune şi regionale, procentul acordat este mai mic de 0,5% din PIB-ul Uniunii. Făcând o comparaţie între anii 2000 şi 2006 observăm că politicile regionale şi de coeziune au primit mai mult de 0,7-0,8%. Prin politicile de coeziune se creează noi posibilităţi pentru înfruntarea crizei sistemice. Este vorba de crize financiare, economice. Este momentul adecvat pentru menţinerea politicilor de coeziune ca un stâlp principal al construcţiei europene. Vorbind despre coeziune, discutăm de fapt despre solidaritate şi nu putem gândi Uniunea Europeană fără valori. Sigur că am avut multe dezbateri referitoare la construcţia instituţională a Uniunii. Este foarte important să ai un guvern, să ai nişte obiective. Dar ele trebuie să se bazeze pe valori. Iar una dintre valorile elementare, chintesenţa Europei este să acţioneze solidar. Din acest motiv este absolut-absolut necesar să menţinem politicile de coeziune, regionale, ca o oportunitate, ca o fereastră asupra unor oportunităţi care nu înseamnă doar mai multă solidaritate ci şi o ieşire spre tot felul de regiuni, de exemplu spre cele din România.    - Mulţumesc pentru răspunsurile Dumneavoastră, v-aş invita să vă formulaţi un mesaj pentru români. - Mulţumesc şi eu! Am fost de mai multe ori în această frumoasă ţară., nu numai în Bucureşti dar şi în toate regiunile importante. Mesajul meu către români este: haideţi să construim Europa într-un parteneriat real! Ca să face asta trebuie să facem un efort cu toţii, nu doar făcând diferenţa între stat, regiune, nivel local. Este singura modalitate de a acumula, de a deveni mai puternici în viitor.                            - Este o perioadă grea pentru noi, românii, dacă ţinem cont de campania din Franţa, din Italia, împotriva cetăţenilor români, care de fapt sunt cetăţeni europeni aşa cum, iată, şi Dumneavoastră remarcaţi. Credeţi că românii ar trebui să fie ruşinaţi din cauza a ceea ce se spune despre noi în Franţa, în Italia? - Vorbind în termenii drepturilor fundamentale, nu poate fi nicio îndoială că fiecare trebuie respectat. Este un drept fundamental! Consiliul Europei o spune foarte frecvent, că drepturile fundamentale sunt individuale şi trebuie respectate oriunde te-ai afla. Democraţia este un drept colectiv, care nu este niciodată consolidat, finalizat, trebuie mereu început un nou proces de aşezare, la nesfârşit. Dar trebuie să respectăm drepturile oamenilor, altfel nu suntem corecţi şi nu suntem compatibili cu ceea ce scriem în Tratatul de la Lisabona. Asta este convingerea mea absolută.

Sursa: Observator.info