Parcă nici n-au fost sărbători – sunt de părere mulţi. Totul a fost învălmăşit, poate şi pentru că spiritul sărbătorilor de iarnă a asaltat mult prea devreme magazinele, străzile, pieţele. Parcă ieri ne agitam în faţa ultimelor cumpărături, împodobeam bradul, scoteam cozonacul din cuptor... Am păşit deja în noul an şi iată-ne în faţa primei mari sărbători creştine, Boboteza – ce precede, la rându-i ziua Sf. Ioan Botezătorul. Catedrala ortodoxă veche s-a umplut de lume. În biserică s-a oficiat slujba specială a Sfintei Liturghii, iar în curte mulţimea s-a adunat în  jurul orelor prânzului pentru a lua apă sfinţită. Lume pestriţă, utilată cu plase şi sacoşe trainice, semn că vor lua apă la greu.   Dacă ar fi să te pierzi mental în peisaj, atunci n-ai avea nicio treabă cu sfinţenia acestei zile în care Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în apa Iordanului fiind botezat de Ioan, cel ce predica în pustie pocăinţa şi apropierea timpului Împărăţiei lui Dumnezeu. Afară, vorbărie lumească. Peste vorbe se ridică sfinţenia Liturghiei, coborârea dumnezeiască a Duhului Sfânt, întâlnirea gândului păgân cu binecuvântarea cerească. Ore sfinte în care sufletul se desprinde de materie/ material şi se înalţă în necuprins. Pentru ascultători, apa sfântă este leac, într-adevăr. Liturghia sfinţeşte şi îndumnezeieşte, uşurează sufletul împovărat, iar apa e elementul real care întregeşte acest legământ nevăzut dintre credincios şi cer. Animaţie maximă la terminarea slujbei. Se pregătesc în grabă recipientele, iar rândurile se strâng brusc. Mănunchiul gros de busuioc sfinţeşte în chipul crucii apa din butoaie. Şi har Domnului că au fost destule. Totuşi, nici acest an nu a scăpat fără prostul obicei de a veni după apă cu sticle multe, bidoane şi canistre, pe lângă recipiente în care a fost suc sau şi mai rău, plasticuri din care răzbătea duhoarea de pălincă...   Stau la rând şi mă gândesc că toată problema luării apei ar putea fi rezolvată mult mai simplu şi civilizat, aşa cum se întâmplă în alte părţi; nu vii cu bidonul şi canistra ci cu o sticlă de jumătate de litru. Atât. Sfinţenia nu se câştigă după cantitatea de litri cărată acasă. Plus vorbăria aferentă care nu are vreo legătură cu evenimentul. Toţi vorbesc de pensii, salarii, şomaj, politică, bârfe de stradă, cartier, reţete sau cum s-au distrat de sărbători. La apă se gândesc doar când ajung în dreptul butoiului. Atunci îşi scot arsenalul de recipiente şi dă-i şi umple, una după alta. Nu după multă vreme butoaiele au fost înclinate, semn că apa e pe sfârşite... S-a mai pus apă, repede. Sper(ăm) că era sfinţită. Un grup de poliţişti au supravegheat desfăşurarea evenimentului, iar pe platoul din faţa pieţei Catedralei a aşteptat în linişte o maşină de pompieri.  În biserică au mai rămas doar câteva persoane; unii s-au apropiat de altar pentru a li se face o slujbă în această zi sfântă. O femeie se apropie de preot şi întrebaă dacă „se mai botează?!” Omul în sutană rămâne interzis: cine să se boteze?! Femeia bâiguie ceva. În rest, aer sfânt, luminos şi curat din care am respirat cu nesaţ toţi, fie buni sau răi. Cârduri, oamenii ies cu ce au mai sfânt la ei, apa.

Sursa: Observator.info