Nu am plecat entuziasmată aseară către Palatul Cultural, la întâlnirea cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, pentru că în ultimii doi ani admiraţia faţă de Liicenu mi-a fost temperată de implicarea sa politică pe care nici măcar nu e dispus să o declare făţiş, dar care răzbate sonor prin luările sale de poziţie. În plus, în Liiceanu am descoperit în ultima vreme, dincolo de personalitatea sa culturală incontestabilă (cu atât mai puţin ar putea fi contestată de către mine), un spirit vindicativ, îndârjit, orgolios, care nu poate fi sincer nici măcar cu el însuşi (o dovadă de laşitate). Toate astea au ieşit la iveală şi aseară, fapt care m-a determinat ca după două ore să părăsesc sala de concerte a Filarmonicii, locul de desfăşurare a întâlnirii.

Gabriel Liiceanu nu s-a putut abţine să folosească şi această ocazie pentru a încerca încă o dată să pareze acuzaţii care planează asupra sa, chiar dacă s-a îndepărtat de tema dezbaterii, şi anume utilitatea culturii („La ce bun cultura”). Sechelele căpătate în urma dialogului pe care l-a avut la Ateneu cu Herta Müller, ştampila de „intelectual al lui Băsescu” pe care a căpătat-o şi nu degeaba, dar care îl deranjează (şi totuşi nu îi dă mâna să se dezică de ea), l-au făcut să pornească o adevărată tiradă. Pentru că nu poate oferi răspunsuri digerabile, Liiceanu  se ascunde în spatele unor afirmaţii de genul: „Nu mi se pare normal ca într-o democraţie să fiu nevoit să dau explicaţii, să justific felul în care am votat”. Dimpotrivă, eu cred că o personalitate de talia domnului Liiceanu ar trebui să aibă argumente solide pentru o alegere atât de importantă precum cea a preşedintelui ţării. Intelectualii au acest rol, sau ar trebui să îl aibă, de a oferi o  viziune lucidă, obiectivă, asupra realităţilor politice. Eu vreau să ştiu şi mă simt îndreptăţită să le pretind astfel de răspunsuri unor oameni precum Liiceanu, Mircea Mihăieş sau Horia-Roman Patapievici. Aşa cum pot să îl întreb pe Liiceanu „La ce bun cultura”?,  sau de ce apreciază un filosof sau altul, la fel de bine pot să aştept un răspuns la întrebarea „Ce e de apreciat la Traian Băsescu?”. De ce ar fi preşedintele ţării un subiect tabu, o chestiune intimă, o coardă atât de sensibilă încât un răspuns să fie de neconceput?! Domnul Liiceanu a sugerat de fapt un răspuns: a ales contra-comunismul, adică dreapta, care ar fi PDL. Nu e un argument solid. Până la urmă Băsescu a plecat din sânul FSN şi nu oricine se declară împotriva comunismului la momentul oportun, este demn de o încredere de nezdruncinat, deşi iată că este o reţetă care funcţionează şi acum. Până la urmă, ce a demonstrat Băsescu, după mai bine de 6 ani de când şi-a asumat rolul de preşedinte-jucător? N+ar trebui să fie o întrebare atât de grea.

Să încerci să câştigi alegerile speriindu-i pe oameni cu spectrul comunismului, şi să-ţi şi reuşească schema, e de-a dreptul grotesc. „Băsescu a condamnat public comunismul”, mai spune Liiceanu, călcând şi el pe urmele preşedintelui. Este un argument care îmi insultă până şi mie inteligenţa, care e departe de a fi comparabilă cu cea a domnului Gabriel Liiceanu, atâta vreme cât faptele, realitatea nu confirmă această declaraţie.
Nu e corect să vorbim de Băsescu, să îl definim doar în contextul unei antiteze cu Iliescu, PSD, comunismul.

Andrei Pleşu pe de altă parte a fost fermecător ca de obicei. Un orator desăvârşit, care a cucerit publicul cu sinceritate şi autoironie, contrazicându-l subtil şi completându-l pe alocuri pe Gabriel Liiceanu. Dacă acesta din urmă a încercat în prima parte a serii să sublinieze rolul şi beneficiile pe care le aduce cultura, Pleşu a colorat dialogul, indicând şi dezechilibrele care pot apărea în goana după cultură, dezavantajele unei vieţi trăite exclusiv prin cărţi. Cultura nu este suficientă de una singură, nu reprezintă o garanţie. Ea trebuie completată cu talent, conştiinţă, moralitate, muncă. Cultura este însă un avantaj incontestabil în cazul a doi oameni la fel de talentaţi, sau în cazul a doi politicieni la fel de pricepuţi. Ea face diferenţa între aceştia, spune Pleşu.

Fondatorul „Dilemei” (actuala „Dilema Veche”) a atins şi coarde mai sensibile, precum slăbiciunile pe care la un moment dat intelectualii le pot avea pentru un fotoliu într-un guvern, într-un minister sau altul. S-a inclus cu lejeritate în această categorie, cu menţiunea că el a depăşit etapa ambiţiilor de acest gen.

Primele rânduri de scaune au fost ocupate de personalităţi din administraţia locală şi judeţeană, într-un cuvânt aproape în exclusivitate de membri ai PDL şi susţinători ai acestora. Dezamăgitor a fost că intervenţiile din public s-au făcut tot din această zonă, printre puţinii care au avut privilegiul de a adresa întrebări în mod direct numărându-se Doru Sinaci şi Ioan Iercan, care se pare că „s-au înscris” la cuvânt, probabil dinainte chiar de începerea dezbaterii. Nu s-au bucurat de aceeaşi ocazie cei care au stat ceva mai în spate în sală. Aceştia (bănuiţi de timiditate) au fost încurajaţi de către amfitrionul acestei seri, arădeanul Mihail Neamţu, să îşi trimită întrebările în scris. S-a evitat astfel ivirea unor întrebări  care ar fi putut să incomodeze pe vreunul dintre invitaţi sau spectatori. Întrebările adresate pe hârtie au fost citite la grămadă, în consecinţă răspunsurile au fost şi ele scurte, necuprinzătoare, iar altele au rămas fără un răspuns, una dintre acestea făcând referire la oportunitatea comasării instituţiilor de cultură, aşa cum se doreşte să se întâmple la Arad.

Mihail Neamţu, un intelectual erudit, un apropiat al primarului Gheorghe Falcă şi un apărător al actualei Puteri, director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, a mulţumit la începutul serii preşedintelui Consiliului Judeţean Arad, Nicolae Ioţcu, precum şi vicepreşedintelui Adrian Ţolea, pentru oportunitatea oferită arădenilor de a participa în cadrul Palatului Cultural la o întâlnire cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu.

Sursa: Observator.info