A.A.: Discutăm cu ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului și Sportului, Daniel Funeriu, despre învăţământul superior din România, despre valoarea unei diplome pe care o dă acest învăţământ superior din România şi care sunt argumentele în favoarea educaţiei de nivel universitar de la noi, poate raportat la ceea ce se întâmplă în arealul european. Dacă există astfel de argumente... Domnule ministru, care este valoarea unei diplome pe care o dă în acest moment învăţământul superior din România?


D.F.: Valoarea unei diplome este dată de absolvent. Absolventul, prin ceea ce a acumulat, dă valoare diplomei, nu diploma dă valoare absolventului, dacă judecăm corect. Practic, traduc întrebarea dumneavoastră: “Cât de bune sunt universităţile româneşti?”, asta cred că este esenţa întrebării.


A.A.: Până ca angajatorul să ajungă să cunoască valoarea absolventului sunt nişte interviuri, selecţii de CV-uri. Pentru foarte mulţi angajatori contează încă astăzi unde anume a absolvit candidatul ciclul universitar.


D.F.: O diplomă, oricare ar fi ea, de la Universitatea din Arad sau de la Harvard, o diplomă te duce până la interviu. La interviu îl primiţi pe absolvent pentru că îi vedeţi CV-ul, vedeţi ce diplome are, dar după aceea diferenţa este făcută de interviu şi de modul în care persoana acţionează. Până în acest moment, până în acest an, nu exista în România un referenţial pentru a spune că diploma de la o Universitate, într-un anumit domeniu, are în spate un program de studii mai bun sau mai puţin bun. În urma clasificării universităţilor, dar mai ales în urma ierarhizării programelor de studii, acum se poate spune că programul de chimie alimentară de la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad este mai bun decât programul de chimie alimentară de la o altă universitate din ţară. Programul de chimie de la Universitatea din Bucureşti este mai bun decât programul de chimie de la Universitatea din Suceava. Acum avem un astfel de referenţial. Orice angajator poate merge pe site-ul ministerului şi să vadă dacă o universitate este axată pe educaţie şi cercetare sau numai pe educaţie, dacă un program de studii absolvit de un student este în categoria A, B, C,D sau E. Vă dau un exemplu practic: atunci când angajezi un contabil, nu cred că este foarte important ca acel contabil să se fi dezvoltat într-o universitate care are valenţe de cercetare, veleităţi axate pe cercetare. De ce? Pentru că cercetarea în contabilitate este relativ restrânsă, oriunde în lume. Atunci când vei angaja un contabil te vei uita dacă diploma lui este obţinută într-un program de contabilitate de clasa A, deci automat va avea mai mare căutare pe piaţa muncii. Dacă vrei să angajezi o persoană la un nivel mai înalt, să spunem în informatică, un angajator ştie dacă vrea un informatician care să fie creativ, să facă lucruri noi sau dacă vrea doar un informatician care programează ceea ce i se dă să programeze.


A.A. Spuneţi că selecţia personalului se va face și cu ochii pe acea clasificare a universităţilor?


D.F.: Corect! Dacă îmi permiteţi, vreau să continui exemplul de adineaori cu informaticianul. Dacă dumneavoastră aveţi nevoie de un informatician care programează doar ce îi spuneţi dumneavoastră, sigur că va fi mai puţin important dacă el provine dintr-o universitate de cercetare sau de educaţie. Dar dacă vreţi un informatician care căutaţi să aibă mai multe competenţe, să fie creator, veţi dori ca acel informatician să vină dintr-o universitate care are în tradiţia ei cercetarea. Asta înseamnă că acel informatician a avut ca profesori oameni care din punct de vedere al cercetării sunt mai performanţi. A învăţat de la oameni care ştiu ce este aceea cercetare. Această clasificare a universităţilor şi această ierarhizare a programelor de studii permite angajatorilor să aibă o imagine mult mai clară decât ceea ce era înainte, un fel de amestec în care fiecare zicea ce vroia, nu exista o validare, iar faptul că această clasificare şi ierarhizare a programelor de studii s-a făcut de către un organism internaţional, Asociaţia Universităţilor Europene, fără nici un fel de prietenii interne ne face să fim credibili. Am să vă dau trei rezultate directe a ceea ce s-a făcut: Universitatea maritimă Constanţa tocmai a deschis o „antenă”, o extensie, o filială în Kazahstan. E un lucru important, aduce bani universităţii. A făcut în Kazahstan un program de pregătire pentru ingineri, pentru personalul navigant. Mi se pare un mare succes. Mergem, ne extindem spre o piaţă a educaţiei externe. În al doilea rând România a riscat până acum câteva săptămâni să intre în procedura de scoatere din Directiva Europeană 36, altfel spus am riscat ca diplomele noastre să nu mai fie recunoscute în Europa. De ce? Pentru că în trecut, începând de prin 2002-2003, s-au dat diplome false, mai ales la medicină. Ştiţi că am dat diplome italienilor care nici măcar nu călcaseră în România. În urma intrării în vigoare a Legii Educaţiei Naţionale şi pentru că am colaborat foarte bine cu câţiva rectori, acele diplome au fost anulate, iar Comisia Europeană ne-a trimis scrisoarea oficială prin care procedura era încheiată. Altfel spus, nu mai riscăm acum acest lucru. Am curăţat această pată oribilă de pe obrazul României. A treia consecinţă a acestei clasificări – ştiţi că am avut o şedinţă de guvern cu guvernul israelian. La masa aceea (e prima dată când spun acest lucru, aveţi o exclusivitate), am spus premierului israelian că în România învaţă şapte sute şi ceva de studenţi israelieni la Medicină. Întrebarea sa a fost dacă aceste studii sunt recunoscute în Uniunea Europeană. I-am spus da. L-a întrebat pe ministrul Sănătăţii israelian dacă acei studenţi pot practica imediat în Israel. Răspunsul a fost: Nu, este o procedură! I-a cerut ministrului Sănătăţii din Israel să schimbe legea, astfel încât studenţii care sunt în România, la universităţi de categoria universităţilor de cercetare avansată, să poată practica imediat în Israel. Asta înseamnă că vor veni mai mulţi studenţi, altfel spus, suntem pe cale să câştigăm încă o piaţă a educaţiei, datorită acestei clasificări pe care încercăm să o facem.


A.A. Ca şi consecinţe în ceea ce priveşte piaţa ofertei educaţionale româneşti, această clasificare a universităţilor ar putea eventual genera dispariţia unor universităţi? Care este perspectiva universităţilor din ultimele două categorii valorice?


D.F.: În urma clasificării au rezultat trei tipuri de universităţi: 1. Cercetare avansată şi educaţie, 2. Cercetare şi educaţie, 3. Educaţie. Ar fi greşit să spunem că unele sunt mai bune decât altele. Este ca şi cum am compara un alergător de 100 de metri cu un săritor în lungime. Universităţile de cercetare avansată se vor centra pe activitatea de cercetare. Universităţile centrate pe educaţie vor fi preferenţial finanţate pentru activitatea de educaţie. Ar fi greşit, de exemplu, să avem ca obiectiv închiderea universităţilor centrate pe educaţie, pentru că ele sunt extrem de importante în plan local. Nu vreau să îmi imaginez Aradul fără o universitate, nu vreau să îmi imaginez Suceava fără o universitate, sau Reşiţa. Ele sunt importante, dar dumneavoastră, plătitorii de taxe și impozite, trebuie să le finanţaţi pentru ceea ce sunt capabile să ducă în spinare. Nu vreau să finanţez o universitate pentru o activitate de cercetare pe care nu o poate realiza.


A.A.: Asta înseamnă că ele ar deveni universităţi ale comunităţii şi nu ar mai fi susţinute în aceeaşi măsură de către Ministerul Educaţiei?


D.F.: Nu, ele sunt susţinute, dar sunt susţinute pentru acele programe care sunt bine clasate, pentru acele programe care dau o anumită pregătire necesară pe piaţa muncii. Sunt sigur că vor fi universităţi care în urma clasificării se vor închide. Sunt sigur de acest lucru. Mă gândesc de exemplu la unele universităţi private, la care lumea se va uita și va spune că programele de studii oferite de acestea sunt toate în categoria E, cele mai slabe.


A.A.: Putem nuanţa eventual şi să spunem că cu preponderenţă unele universităţi private vor fi închise în urma acestei clasificări?


D.F.: Acest lucru este posibil pentru că, și aici, o să vă dau exemplul unei universităţi care nu a avut performanţe deosebite, mă refer aici la Universitatea din Baia Mare. Universitatea din Baia Mare, în urma clasificării, a înţeles un lucru fundamental.A înţeles că nu mai merge aşa. Atunci Universitatea din Baia Mare a luat o decizie foarte curajoasă, dar care va ridica Baia Mare. A luat decizia să fuzioneze cu Universitatea Tehnică din Cluj care este una dintre cele mai bune universităţi din România. În urma fuziunii, ce se va întâmpla? Programele de studii neperformante de la Baia Mare cu siguranţă vor dispărea şi acest lucru e bun pentru că nu vom mai minţi nişte tineri, nu le vom mai spune: „Du-te la universitate să obţii ceva fără valoare”. În schimb, programele bune, programele de la Baia Mare, care pot face performanţă, vor fi susţinute. Inclusiv cu cadre didactice, inclusiv cu puterea instituţională a unei universităţi. Rezultatul direct pentru Baia Mare, în urma fuziunii, este că Baia Mare are acum mai multe resurse decât a avut vreodată. De ce? Pentru că a luat o decizie justă. Decât să aibă, aşa, un patriotism local, a preferat să se alăture unei universităţi puternice, care e la 100 de kilometri de Baia Mare și să devină performantă!


A.A.: Sunteţi un susţinător al ideii de fuziune, aţi enunţat în mod repetat că ar trebui să existe astfel de demersuri la nivelul judeţelor unde funcţionează mai multe universităţi concurente pe palierul ofertei educaţionale.


D.F.: Haideţi să luăm ca exemplu Timişoara. Avem patru universităţi: Politehnica, Universitatea de Vest, Agronomia și Medicina.


A.A.: De stat, pentru că punând la socoteală și universitățile private, sunt în total vreo opt.


D.F.: Da, patru universităţi care contează. Specializări de bio-chimie şi chimie avem la Agronomie, la Medicină, la Politehnică şi la Universitatea de Vest. Deci, într-un oraş precum Timişoara, avem patru programe de studii de chimie și bio-chimie. Aţi auzit de vreun rezultat fantastic în aceste domenii în Timişoara? Vă spun eu: NU! De ce ? Pentru că s-au risipit resurse. Cumpărăm de patru ori acelaşi instrument. Facem patru laboratoare, avem patru directori de departamente. Dacă am concentra aceste resurse am avea cu totul și cu totul alte rezultate.

 
A.A.: Întrebarea este dacă au studenţi toate cele patru universităţi, la facultăţile de chimie și bio-chimie? Căci dacă au, înseamnă că există o cerere care să justifice oferta.


D.F.: Și acest factor este interesant, pentru că de exemplu dacă în Timişoara cele patru universităţi nu vor fuziona în termen de doi-trei ani, le va fi teribil de greu. Nu mai suntem acum într-o competiţie în care un absolvent de bacalaureat de la Arad să aibă de ales între Arad, Timişoara, Cluj, București. El are de ales între Timişoara, Viena, Strasbourg, Paris, Berlin, Budapesta, Szeged, Bucureşti. Asta este alegerea cu care el se confruntă! Am discutat cu un elev arădean care a luat 10 la bacalaureat (ştiţi că i-am premiat la Bucureşti) şi el a zis că merge la Lyon, în Franţa, la studii. Iată competiţia în care suntem acum! Întrebarea este dacă vrem să fim competitivi în această competitive, sau nu?


A.A.: Și ce aţi constatat dumneavoastră: doresc universităţile să fie competitive sau mai degrabă doresc să-şi păstreze organigrama? Constatăm o opoziţie în interiorul sistemului, când este vorba de schimbare. Adică un soi de „Să se schimbe primesc, dar să nu se modifice nimic”!


D.F.: Aţi sesizat perfect! Întrebarea de fapt asta este pentru universitate: vrem să fim o instituţie competitivă sau vrem să ne păstrăm propriile noastre privilegii, de director, șef de departament, decan? Răspunsul la întrebarea Dumneavoastră este că unele universităţi vor, altele nu. Vă dau exemple de universităţi care au înţeles perfect acest lucru: Politehnica din Timişoara (şi ştiţi că domnul rector Robu este senator PNL, deci teoretic, politic nu ar fi corectă precizarea mea, dar el a înţeles acest lucru fundamental şi conduce universitatea pe drumul correct); urmează Universitatea Tehnică din Cluj, care a înţeles de asemenea acest lucru, apoi Universitatea din Baia Mare. Dar mai sunt și alte universităţi care au înţeles acest lucru. Sunt altele care însă nu. Sunt unele universităţi care cred că lucrurile vor continua să meargă exact ca înainte. O mare decepţie pentru mine este Universitatea de Vest din Timişoara. Mi-a părut foarte rău că nu a putut să intre în rândul universităţilor de cercetare avansată, dar aceasta este realitatea. Dacă aceste universităţi nu înţeleg realitatea vor avea o surpriză foarte neplăcută, nu din partea mea, ci din partea publicului.


A.A.: Spuneați de universități care ar putea dispărea. Surpriza aceasta neplăcută, la care vă referiți, tocmai asta are în vedere? Pot dispărea universităţi considerate până acum importante? Vă întreb lucru tot cu ochii la municipiul Timișoara, unde există 8-9 universităţi în acest moment, la o populaţie de mai puţin de 650 de mii de locuitori!


D.F.: Avem prea puţini studenţi şi prea multe universităţi. Ştiţi cine a spus acest lucru? Nu l-am spus eu, l-am preluat de la domnul Marga, care sigur că acum este un acerb critic al lucrurilor pe care le facem. Aşa este, există prea multe universităţi, resursa statului este mult prea disipată, ea ar trebui mult concentrată şi noi facem acest lucru. Avem nevoie de concentrarea resurselor, avem nevoie de centre universitare puternice. Asta este realitatea, nu mai avem nevoie de această dispersie, de acestă… i-aş spune apă călduţă, stătută, în care toată lumea încearcă să se bălăcească fără să înoate viguros.


A.A.: Spuneați că urmează o verificare, poate o purificare a examenului de licenţă la facultăţi. Sunteţi nemulţumit de aceste examene de licenţă, de felul cum se derulează, de rezultatele lor?


D.F.: Nu am spus acest lucru, am spus: ceea ce aţi văzut la bacalaureat, veţi vedea în universităţi. Ceea ce înţelegeam prin acest lucru este legat de corectitudinea arătată la bacalaureat: trebuie să existe şi în universităţi! În universităţi se produc, pe lângă lucruri bune, şi anumite fenomene despre care am să vă vorbesc: nepotismul, promovarea tovărăşească, pe locul doi sunt plagiatele, referatele copiate de pe internet, vândute la mica publicitate şi tot felul de astfel de activităţi. Legea Educaţiei Naționale pune ordine în tot acest sistem, şi anume sancţionează drastic vânzarea de lucrări de acest tip. Politica de resurse umane spune acum că nu mai poţi să fii tată decan şi fiu-fiică șef de departament, ori tatăl şi fiica șef de departament, ori ca eu să fiu în comisia fiicei mele sau a fiului meu, și aşa mai departe. Toate aceste lucruri sunt legiferate, am lăsat o perioadă universităţilor pentru a aplica aceste prevederi. Când pui în funcţiune o lege atât de fundamentală, de importantă, sigur că universităţile au nevoie de un anumit timp pentru a-şi adapta procesele. Ministerul are printre atribuţiile sale și atribuţia de control. A venit momentul ca această atribuţie de control a Ministerului Educaţiei să fie exercitată foarte, foarte sever și strict.


A.A.: A venit momentul sau va veni momentul? Aţi început deja verificările la universităţi?


D.F.: Acum este momentul, suntem în plină desfăşurare.


A.A.: V-am întrebat dacă sunteţi mulţumit de rezultatul examenelor de licenţă, de ceea ce până la urmă generează aceste examene de licenţă: calitatea absolvenților. Aţi spus ceva mai devreme de calitatea diplomei, care o dă de fapt calitatea absolventului. Dar sunteţi mulţumit de calitatea absolventului?


D.F.: În unele cazuri da, în unele cazuri nu. Dacă ne uităm în ierarhizarea programelor de studii vom vedea locurile în care putem fi mulţumiţi de calitate şi locurile unde nu putem fi mulţumiţi. Ce face ministerul acum? Să vă dau un exemplu foarte pragmatic. Până acum, când se măsura calitatea unui program de studii, evaluatorii se uitau la numărul de amfiteatre, la mărimea amfiteatrelor, numărul de profesori, numărul de cărţi în bibliotecă. Este aberant! Te uiţi doar la criterii de input, altfel spus dacă am compara cu o firmă, te uiţi la cât s-a investit în firmă. Or nu contează cât ai investit, contează cât ai scos! Translatat în termeni academici, vă dau câţiva parametri care contează: câţi stau în şomaj dintre absolvenţi, cât timp îi trebuie absolventului unei universităţi pentru a ocupa un loc de muncă. Dacă îi trebuie puţin timp înseamnă că este o universitate bună, dacă îi trebuie mult timp înseamnă că este o universitate proastă. Cât câştigă în medie absolventul de inginerie, să spunem, de la o universitate, la angajare? Dacă el câştigă mult, înseamnă că e o universitate căutată, dacă el câştigă puţin înseamnă că e o universitate cu valoare scăzută. La cinci ani după finalizarea studiilor cât la sută dintre studenţi lucrează încă în domeniul în care s-au pregătit? Dacă mulţi, înseamnă că universitatea şi-a adecvat oferta cu piaţa muncii. Dacă puţini, înseamnă că universitatea nu și-a adecvat oferta cu piaţa muncii. Iată doar câteva criterii în baza cărora putem spune foarte clar cine sunt cei buni și cine sunt cei care îşi bat joc.


A.A.: Domnule ministru, două mişcări decisive au un efect asupra a ceea ce ar putea fi conceput ca o pauperizare a calităţii absolvenţilor. O dată ar fi de accesul în universităţi, iar în al doilea rând modificarea examenului de licenţă care presupune acum doar o susținere orală. Sunteţi adeptul acestora?


D.F.: Ca ministru este un lux pe care nu mi-l pot permite: luxul vorbelor. Deputaţii, senatorii, colegii noștri senatori au luxul vorbelor, să îşi exprime opinii. Ca ministru nu am acest lux. Datoria mea este să spun lucruri clare, tranşante, şi să le aplic. Nu voi face comentarii filosofice pe temele pe care le-aţi propus. Vă spun doar atât: am în acest moment în vedere posibilitatea reintroducerii examenelor de admitere la universităţi, pentru anul universitar 2012-2013!


A.A.: La toate specializările sau doar la unele?


D.F.: La toate! Am în acest moment în vedere posibilitatea reintroducerii examenelor de admitere la universităţi. Nu am luat încă o decizie, pentru că doresc continuarea consultărilor pe care le am cu rectori din universităţi, cu inspectori școlari generali, cu oamenii din minister și din sistem, dar sunt în perioada de consultări pentru o posibilă astfel de soluţie. Dacă mă citaţi, revin la ideea că dorinţa mea este să fiu citat corect, să citaţi întocmai ceea ce am spus. Am în vedere posibilitatea aceasta. Ţinta noastră este să avem studenţi bine pregătiţi. Teoretic, cel puţin, este mai puţin important dacă dăm examene scrise, examene pe calculator, ori examene de susţinere a unor lucrări. Este important ca modul în care studentul este examinat să fie un mod care testează adevăratele sale cunoştinţe. De exemplu, la chimie putem testa studentul chiar prin lucrări practice, la informatică putem să-i dăm temă să facă un program. De exemplu la informatică mi se pare mai adecvat să-i dai studentului să facă un program decât o disertaţie. La filologie îi poți da un proiect prin care să explice de ce în anumite sate, din judeţul Arad, unele cuvinte se pronunţă diferit sau chiar au diferite sensuri. Nu cred că aceste lucruri nu sunt adecvate, cu condiţia să fie corect aplicate. Susţinerea unei lucrări cred că este un lucru bun, dar nu a unei lucrări cumpărate, nu cu o comisie care se uită pe fereastră când studentul este examinat. Și aici vreau să vorbesc despre un lucru care a trecut neobservat dar este fundamental. De ce universităţile îşi treceau toţi studenţii sau foarte mulţi dintre ei? Pentru că finanţarea era în fiecare an în funcţie de numărul de studenţi. Pica studentul, îl pierdeai, nu mai primeai finanţare. Prin Legea Educaţiei introducem finanţarea pe ciclul de studii. Introducem finanţarea multianuală, altfel spus dacă intră 100 de studenţi şi ies doar 20, universitatea va primi aceeaşi sumă de bani. Deci universităţile nu vor mai avea presiunea de a-i trece pe studenţi. Cred că este o măsură corectă.

Sursa: Observator.info