Protestele din ultimele zile scot în evidență două lucruri: 1.că România este polarizată, divizată strict în anti-băsescieni și pro-băsescieni; 2.că nu am învățat încă lecția de 22 de ani a democrației.

Apropo de primul aspect: nu PDL, nu USL, nu PRM, nu UDMR, nu partidul personal al lui Dan Diaconescu contează pe scena politică, ci numai Traian Băsescu. Protestatarii cer demisia sau demiterea sa, ceea ce pentru observatorii din afară poate părea surprinzător, de vreme ce președintele nu are nicio altă atribuție decisivă în stat decât una reprezentativă. Traian Băsescu ar trebui să fie un soi de bibelou într-o vitrină prăfuită – or, nu dojenești bibeloul pentru faptul că este neîngrijit, ci o dojenești pe gospodină. Pe de altă parte, cetățenii României știu că domnul Băsescu este nu numai un bibelou în vitrina politică, ci este vitrina însăși, gospodina și capul de familie, deopotrivă.

Pentru cunoscători, devine tot mai evident că împotriva acestei omniprezențe a președintelui protestează românii. Traian Băsescu a devenit arbitrul universal și, în același timp, biciul lui Dumnezeu – un fel de Attila modern, autoritar, crud, machiavellic, determinat să își atingă scopul indiferent de mijloace. Scop care nu estealtul decât conservarea și exercitarea puterii. Separația puterilor în stat, independența Guvernului, inițiativa miniștrilor, personalitatea partidelor sunt mofturi în acest mecanism lăuntric complex al șefului statului. Tocmai acestui fapt îi este acum tributar Traian Băsescu: publicul îl asimilează și cu puterea executivă, și cu cea legislativă, și cu cea judecătorească, și cu sistemul sanitar, și cu eșecurile sportive, și cu prețul încălzirii, și cu viața grea, și cu pâinea scumpă. Dar nu pot să nu îmi amintesc că acest Traian Băsescu, acum hulit, amenințat, a fost ales de două ori președinte al României și o dată reconfirmat cu o majoritate covârșitoare, atunci când opoziția a cerut suspendarea sa. Așadar, dacă discutăm astăzi despre o culpă, ea nu aparține doar lui Traian Băsescu, ci majorității românilor.

Românii nu trăiesc bine. Echilibrul macroeconomic fragil le-a subțiat buzunarele și le-a alterat speranțele. Însă nemulțumirile din aceste zile, în ciuda mitingurilor, nu sunt totuși exprimate atât de consistent încât să genereze o reacție politică decisivă, alta decât un ping-pong steril cu idei și vorbe, de la Palatul Parlamentului începând și până în structurile administrative și politice locale. 300-400 de protestatari, sau chiar 1000-2000, la nivelul unui județ cu 500 000 de locuitori sunt reprezentativi la nivel național? Ce să înțelegem din tăcerea celorlalți?

Acțiunea manifestanților nu reprezintă mare lucru, decât cel mult un exercițiu democratic, firesc în orice societate în care regulile elementare ale democrației sunt respectate; o ungere a mecanismelor democrației. Adunările publice nu sunt blamabile, dacă se desfășoară pașnic, dar nici nu fac minuni imediat. Nu e ca și cum ai flutura o baghetă magică și ai transforma broasca scârboasă în prinț mândru. La Madrid au ieșit în stradă două milioane de spanioli și nu s-a schimbat nimic. Desigur, veți spune, e altă societate acolo. Nu. Doar că acolo mitingurile sunt expresii firești ale vieții publice, nemulțumirile nu se exprimă numai prin cafenele, în parcurile șahiștilor, la berării, la colțuri de stradă, pe internet, ci în piața publică. Oamenii își folosesc dreptul la liberă exprimare și își spun părerea deschis, într-un cadru organizat. Această experiență a lipsit mulți ani de la noi, iar când o redescoperim, avem impresia că, gata, vom schimba lumea! Asta nu se va întâmpla și nici nu cred că ar fi firesc ca, la presiunea unui grup mic de oameni, instituții și persoane legitimate prin mecanisme democratice să fie îndepărtate. Izgonirea lui Traian Băsescu, indiferent cum este perceput Traian Băsescu, de către mulțimea mai mult sau mai puțin firavă, ar fi o lovitură de stat. Ar fi un abuz cel puțin la fel de mare ca abuzurile reclamate de protestatari. Sunt unii care spun: „Să îi îndepărtăm cu orice preț de la putere pe cei care ne conduc! Să îl măturăm pe Băsescu de la Cotroceni!” Nu cred într-o astfel de reacție impulsivă și ea nici nu ar rezolva problemele endemice ale societății noastre, corupția, mediocritatea, impostura, hoția, nesimțirea, abuzul de putere. Nici pe mine nu mă încântă relația președintelui cu țara, dar nu cred în acest „cu orice preț”și nu îmi doresc să trăiesc într-o societate în care o nedreptate, chipurile, repară o altă nedreptate; o societate în care în loc să condamnăm cauza noi condamnăm vehement efectul, și nici nu realizăm că o facem degeaba.

Este adevărat că sunt multe de schimbat (atitudini), de reformat (partide, instituții), de înlocuit (oameni) în peisajul public, și că în România binele pare să fi pierdut bătălii importante în confruntarea cu răul. Politicienii s-au decredibilizat, instituțiile s-au delegitimat, oamenii s-au demoralizat.
Dar nu cred că metamorfoza se va produce în stradă ori la presiunea ei. Fiecare dintre noi își va trage concluziile acestor zile în sinea sa, dar nu numai ale acestor zile, ci ale celor 22 de ani care ne-au condus aici. Vom decanta informațiile, le vom filtra prin conștiința și prin educația noastră, apoi vom putea alege, mai documentat, în cunoștință  de cauză, o echipă de oameni, politici sau din societatea civilă, care să ne reprezinte mai bine. Puterea, în democrația în care ne place să credem că trăim, este la vot; revolta acolo poate răbufni decisiv. Iar dacă nu o va face, dacă nu vom profita de momentul acela și nu îi vom determina pe cât mai mulți din jur să o facă cerebral, ieșim degeaba în stradă, la răcnit, la zgâlțâit jandarmi, la pichetat. Cum spuneau liberalii brătenieni – schimbarea, progresul, le putem facem prin noi înșine.
 

Sursa: Observator.info