În discursul său de sâmbătă, primarul Gh. Falcă a insistat cu precădere pe necesitatea unirii dreptei româneşti. La urma urmei, acesta ar fi dezideratul întregii politici româneşti, nu doar al politicienilor de dreapta, altfel PSD va defila nestingherit şi păgubos pe plaiurile mioritice.

La o analiză cât de cât serioasă a situaţiei dreptei româneşti, concluziile nu sunt prea îmbucurătoare. Pentru că, astăzi, singurul partid de dreapta care contează cât de cât este PDL. Aşa ciufulit şi prăpădit cum este, după o guvernare grea, PDL poate aduna, în creştere fiind, cam 20 de procente. Forţa Civică nu se regăseşte, cu toate eforturile lui MRU, iar Partidul Mişcarea Populară, în ciuda faptului că are în componenţă personalităţi marcante ale politicii româneşti, suferă exact de ceea ce şi-a pus în titlu: mişcarea populară. Mişcarea politicienilor din partid e mult prea lentă şi neprofesionistă, iar poporul mai că habar n-are cu ce se mănâncă acest partid. Partidul Noua Republică al lui M. Neamţu arde la foc mic şi aşteaptă ca vâlvătaia să vină peste câţiva ani.

Din dreapta românească nu poate fi exclus PNL. Cu toată rătăcirea socialistă, cauzată de dorinţa lui C. Antonescu de a se vedea preşedinte al României, PNL rămâne un partid de dreapta. Mişcarea browniană din USL duce spre o ruptură inevitabilă între PSD şi PNL, iar „pohta ce-a pohtit” Antonescu s-a dus pe apa Dâmboviţei. Chiar şi el a înţeles acest lucru şi încearcă să recâştige simpatia propriilor colegi care s-au cam săturat să fie la remorca PSD în guvernare. Cam târziu cu simpatia pentru că lui Crin i se pregăteşte debarcarea, iar PNL ar reveni la normalitate, adică la dreapta politicii româneşti.

Această revenire ar complica destul de mult problema dreptei româneşti, dar ar putea s-o şi simplifice. Se ştie că Vasile Blaga are relaţii strânse cu unii lideri ai PNL (cei care contează) şi o alinaţă a PDL cu PNL pe picior de egalitate ar rezolva în modul cel mai simplu unitatea dreptei româneşti. Celelalte partide (ca să nu le spun partiduleţe!) ar putea opta pentru două variante: să se unească şi ele cu PDL şi PNL cu condiţia să lase nişte orgolii deoparte, sau să încerce să formeze o nouă dreaptă care să se mulţumească cu puţin pe moment şi să spere că „dreapta” lor va creşte în timp.

Alte semne că lucrurile se precipită ar fi participarea pe liste separate a PSD şi PNL la europarlamentare, precum şi decizia PDL de a participa tot singur la alegerile europene. În felul acesta se va vedea câţi saci va avea fiecare în căruţă. Va fi un test inclusiv pentru partidele noi care s-ar putea să rămână cu buzele umflate la europarlamentare. Iar atunci, pretenţiile lor în realizarea unităţii dreptei româneşti vor scădea simţitor, ca să nu spun că se vor apropia de zero. Singura şansă a Partidului Mişcarea Populară rămâne T. Băsescu, numai că acesta, fiind preşedinte, trebuie să nu se implice în campanie. Trebuie, dar asta nu înseamnă că aşa se va întâmpla.

Aşadar, europarlamentarele vor fi testul care va decide multe mişcări pe întreg eşichierul politic românesc, nu doar în partea sa dreaptă. Dar la dreapta va avea cel mai mare impact pentru că aici sunt marile frământări. PSD nu are nevoie de nimeni decât într-un eventual act al guvernării. Dar aceea e o altă problemă.

Revenind la complicata situaţie a unităţii dreptei, ar mai trebui spus că nu văd cum PDL şi PNL s-ar uni, deocamdată, decât într-o alianţă. Fuziunea ar presupune negocieri prea dificile pentru moment şi n-ar putea fi împăcate multe pretenţii dintr-o parte sau din alta. Prin urmare, în faţa dreptei se pune problema unei fuziuni atotcuprinzătoare, care ar putea însemna cu adevărat o forţă sau, varianta cealaltă, apariţia unor alianţe sau a unei singure alianţe de partide – mai mari sau mai mici – alianţă care oricând poate să se destrame.

Pentru o unitate totală a dreptei ar trebui un lider puternic, iar dreapta încă nu are aşa ceva. Ar mai trebui îndeplinite şi alte condiţii – nu uşor de îndeplinit – şi tocmai de aceea, cel puţin pentru moment, unitatea dreptei, atât de clamată la modul superficial, ar putea rămâne în coadă de peşte. Deocamdată! Cu atâtea variabile, nici nu e posibil să vedem prea curând o unitate serioasă a dreptei româneşti.

Sursa: Observator.info