Monografii Aradului, Marki Sandor şi Somogyi Gyula, remarcă în mod deosebit capacitatea de economisire a populaţiei locale în secolul al XIX-lea. Chiar dacă po­li­tica economică locală este pă­gu­boasă, fiindcă din cauza conservatorismului câştigurile din agricultură sunt scăzute, oamenii tră­iesc mai bine decât în alte părţi, căci respectă proprietatea şi ba­nul. Economii se realizează şi la activi­tăţile gospodăreşti, pentru că în loc să tocmească zilieri, arădenii pre­feră să muncească singuri, cu familiile, pe lângă casă. Un motiv al înavuţirii populaţiei îl reprezintă şi sistemul de sălaşe; familiile că­utau să îşi întemeieze gospodă­rii ample, de trei-patru lanţuri de pământ, unde se puteau gospodă­rii mai eficient transformând în gră­dină împrejurimile casei şi ob­ţi­nând toate cele necesare traiului.  Casele de pe aceste sălaşe sunt, fără excepţie, din văiugă, acope­ri­te – la cele mai modeste – cu paie, iar la cele mai răsărite, cu ţiglă.

 Piaţa arădeană - apro­vizionată, cu precă­dere, de pecicani

 Nu numai cu banii, ci şi cu tim­pul se zgârceşte arădeanul - subli­niază izvoarele vremii: nu stă lo­cu­lui, profită de orice prilej ca să îşi aranjezegospodăria. E vorba de o comunitate cochetă, responsa­bilă, care munceşte în acelaşi ritm şi vara, şi iarna, în pofida mij­loacelor rudimentare de care dispune. „S-au făcut experimente şi cu o semănătoare, dar nu a prins. Oamenii preferă să semene ei în­şişi, cu desaga agăţată de gât, şi îm­prăştie cu mâna seminţele cu o precizie şi uniformitate care rivali­zează cu cea mai performantă se­mă­nătoare” – subliniază monograful Márky.

În privinţa agriculturii, se pu­ne accent mare pe cultivarea po­rum­bului şi a grâului. S-au făcut experimente şi cu rapiţa, însă nu a prins, din lipsa unei pieţe stabile. Fiind vorba de oameni harnici, nu se dau în lături de la muncă; va­lorifică fiecare palmă de pământ şi dacă nu o pot cultiva cu cereale, sădesc pomi fructiferi.

Una dintre localităţile de re­fe­rinţă din jurul Aradului a fost con­siderată Pecica.

Aici creşterea animalelor a fost mereu foarte importantă, fie că era vorba de partea română, fie de cea maghiară a localităţii. Pecicanii se ocupau cu cai, mai ales până la apariţia utilajelor agricole, după care îndeletnicirea a devenit mai mult comercială. La mijlocul seco­lului XIX se consemnează însă o cotitură importantă, atunci când câteva familii înstărite încep să crească, în herghelii, cai de rasă. Crescătorii pecicani devin, în scurt timp, specialişti de referinţă în zo­na Aradului, participând la toate concursurile şi câştigând cele mai importante trofee. Târgurile de ani­male sunt foarte frecventate de localnici. Anual se vând 800-1000 de cai, 1200-1500 de vite, 2500-2600 de porci. Odată cu dezvol­ta­rea acestei preocupări, creşte ex­ploziv preţul păşunilor de lângă Mureş; pecicanii preferă însă să le închirieze, şi chiar dacă sunt în zo­­nă inundabilă, chiria pe hectar urcă la 28-35 de florini, sumă con­­siderabilă la vremea respectivă. Márky spune că o imagine specifică a hotarului pecican, primăva­ra, este dată de multitudinea de mo­vile de îngrăşământ; producăto­rii scot gunoiul din grajd de cum se topeşte zăpada şi îl depozitează pe holdă, lăsându-l să îl înmoaie ploaia şi să îl zvânte vântul. Fap­tul că oamenii pun mare preţ pe întreţinerea pământului îl dove­deş­te preţul îngrăşământului: un forint, căruţa.

Însă dincolo de munca la câmp sau creşterea animalelor, pâinea este principala sursă de câştig a ma­jorităţii gospodăriilor pecica­ne. „Piaţa arădeană este apro­vi­zio­nată, cu precădere, de pecicani, subliniază cronicarii. Numai că, de când folosesc drojdie, şi-au scă­zut credibilitatea, iar cererea pentru pâinea pecicană a scăzut.” Fe­meile lucrează, în timpul liber, la fuior, însă produc mai degrabă pen­tru necesităţile casnice decât spre vânzare.

Pecicanii secolului XIX sunt vrăjiţi de apicultură. Aproape fie­care familie are în gospodăria sa stupi, dar numai un singur agri­cul­tor, din Pecica Maghiară, a re­u­şit să ridice la grad de industrie această pasiune, lucrându-şi 100-120 de stupi Dzierzon şi trăind, exclusiv, din producerea mierii. O statistică din 1746 arată că în Pecica erau 165 de coşniţe de al­bi­ne. Coşniţele erau împletite de fiecare gospodar din viţă de vie şi lipite, în interior şi în exterior, cu bălegar.

Analele localităţii consemnează preţuri imense la pământul arabil. „Nicăieri în marele impe­riu terenurile nu sunt atât de scum­pe ca aici. Hectarul se vinde cu 800-1000 de forinţi, dar sunt care primesc şi 1200, însă surprinzător este că pământul se vinde şi la me­tru pătrat. Au fost cazuri când un metru pătrat s-a dat cu un forint; chiar şi aşa, 10-20 de clienţi se în­ghesuie să cumpere, atunci când se află de câte un teren de vânza­re. Majoritatea cumpărătorilor sunt localnici, care ştiu în ce îşi in­vestesc banii. Nici în anii cu producţie slabă preţul pământului nu a scăzut” – punctează Márki Sán­dor.

Marea problemă a comuni­tă­ţii pecicane sunt inundaţiile, încă de acum câteva sute de ani. Nu numai pânza freatică reprezintă o ameninţare, ci şi Mureşul, revărsat frecvent peste localitate. Sunt afectate şi gospodăriile, şi casele.

 Românii, mai conservatori decât maghiarii

 Márki Sándor face o caracterizare complexă a pecicanului ma­ghiar: „Nu este numai capul şi stă­pânul gospodăriei sale, ci şi cel mai harnic muncitor. Pentru ni­mic în lume nu ar lăsa pe altul, în locul său, să însămânţeze pământul. Ştie să fie şi autoritar, dar pre­feră blândeţea. E călit, suportă bi­ne fluctuaţiile de vreme; nu agre­ea­ză, ba chiar dispreţuieşte lene­şii, şi are suficientă tărie de caracter să înfrunte loviturile sorţii. Es­te harnic, cumpătat, însă nu foar­te perseverent. Este precis; ştie când e timpul potrivit pentru ori­ce acţiune şi îşi drămuieşte orele astfel încât să îşi termine munca atunci când trebuie. E suficient de credincios, dar nu habotnic. Are mare încredere în Dumnezeu; în­să se exteriorizează rar şi nu caută să îşi dovedească, celorlalţi, cre­din­ţa. Nu se grăbeşte la biserică, dar când merge, o face din plă­ce­re, nu din obişnuinţă; participă cu mare drag la hramuri. Îl fasci­nea­ză slujbele solemne, şi îi înteţesc credinţa. Numai că generaţia mai nouă pare să degenereze în opu­sul celei de azi. Umblă la biserică os­tentativ, stă însă numai la ju­m­ă­tate din slujbă şi petrece timp mai mult prin birturi. Îşi bate joc de tot, şi deşi părinţii şi autorităţile constată zilnic această stare, o tole­rează, nu fac nimic să o împiedi­ce. Moralitatea populaţiei e în de­clin. Băutura, tutunul, sudălmile sunt tipice deja la 14-20 de ani, fă­ră nici un respect faţă de femei şi vârstnici. Promit repede, dar îşi retrag la fel de grabnic cuvântul dat. Sunt buni meseriaşi, dar au pretenţii să fie respectaţi şi trataţi bine de gazdă”. Însă nu sunt omişi nici nativii români, de către acelaşi monograf: „Românilor nu li se potriveşte, întru totul, descrie­rea făcută asupra maghiarilor; au o moralitate mai şubredă, şi în timp ce bărbaţii sunt flegmatici, feme­i­le sunt sangvinice. Fetele moştenesc firea mamelor, băieţii a ta­ţi­lor, iar dramele amoroase sunt mult mai dese decât la maghiari” – spune monograful, dar descrie­rea cu tentă subiectivă se poate pu­ne, probabil, şi pe seama frecuşurilor  vremii, când între cele do­uă etnii existau disensiuni se­ri­oase. Iată cum continuă Márki des­crierea făcută populaţiei ro­mâ­ne, de această dată a Aradului, dar care se poate extrapola şi asu­pra celor din localităţile din preaj­ma oraşului: “Românii ţin mult mai mult la tradiţiile lor, decât ungurii sau nemţii. Nu preiau melodiile ungureşti, cântecele lor nu sunt atât de moderne, ca ale ungurilor sau nemţilor. Românul cântă cân­tecul său, dansează dansul său. La populaţie nu a penetrat csárdásul sau valsul. Îşi cultivă deliberat tra­diţiile. Au case de cultură, aici se cultivă cultul dansului şi cântului românesc. Ţin mult la îmbră­că­mi­ntea lor populară străbună, pi­torească. La balurile româneşti, cei înstăriţi apar cu haine foarte elegante şi tare colorate, brodate cu fir de aur. Insistenţa limbajului cu accent popular al doamnelor atrage ca un miraj bărbaţii ».

Caracterizarea aceasta trebuie analizată în contextul acelor vremuri; atunci, ca şi acum, există o ca­tegorie de persoane fataliste, pentru care devierea de la păstra­rea cu orice preţ a tradiţiilor în­seamnă decădere morală. Cu atât mai mult, în secolul XIX, când societatea tradiţionalistă trăieşte ul­timele sale zvâcniri, fenomenul acesta este mai accentuat. Inte­lec­­tualii simt că lumea pe care şi-au construit-o se năruie în jurul lor, iar calmul patriarhal al vieţii ru­ra­le (şi chiar urbane) e tot mai zdren­ţuit de pionierii nărăvaşi, inovatori, fremătători, care aveau să scrie ulterior istoria, în „secolul vitezei”. 

 Târgul de slugi

 În secolul XIX, două sunt eve­nimentele sociale constante, considerate de referinţă, în viaţa ju­de­ţului Arad: târgul de slugi de la Pecica şi târgul de fete, din 17 iu­lie, de pe Muntele Găina (cunoscut, la vremea respectivă, şi sub nu­mele de „târg de săruturi din Hălmagiu”).     

Târgul de slugi de la Pecica este eveniment de referinţă în via­ţa mondenă arădeană. Comitatul permitea organizarea târgurilor în cele două comune Pecica, din 1746 – câte două în ambele, la interval de trei luni. Tot atunci se autorizează şi târgul slugilor.

Până în vara anului 1914, târgul slugilor se organiza de două ori pe an: în duminica apropiată de Sfântul Gheorghe şi în dumi­ni­ca dinaintea lui 26 octombrie.

La aceste târguri, slugile se în­ţelegeau cu gazdele să „îşi vândă braţele” (cum se exprimă Petru Ugliş) pe un an sau pe şase luni. În ziua târgului, tinerii săraci în­soţiţi de părinţi, sau orfanii îm­pre­ună cu tutorele, aşteptau la lo­cul dinainte ştiut oamenii cu sta­re, să se tocmească. Slugile însă erau mofturoase: nu se angajau la oamenii pe care îi considerau gaz­de rele, ci lăsau pe alţii, veniţi din alte sate, să se înţeleagă cu ei. Da­că trebuia, aşteptau şi câteva ore, numai să îşi găsească stăpân cumsecade. Când se înţelegeau, gazda le plătea pe loc căpara (arvuna) şi îi angaja. Asta însemna, totodată, că nici una, nici cealaltă dintre părţi nu mai poate da înapoi de la înţelegere.

Copiii de 11-12 ani, din fami­lii sărace, erau deja daţi să mun­ceas­că pe simbrie. Cei mai mici păzeau animalele, cei mai mari participau la munca de pe câmp. Ugliş spune că au existat situaţii în care copiii mai dezgheţaţi, mai harnici erau atât de îndrăgiţi de stăpân, că îi ţinea la casa lui, chiar şi-i lua de ginere. La Pecica se în­tâmpla frecvent ca în familii îns­tărite să intre câte unul mai sărac, dar priceput şi care nu cunoştea le­nea.

Izvoarele vremii consemnea­ză că la Pecica era o mare fluctua­ţie de slugi. Nu erau oameni deo­se­bit de statornici. Unora li se pă­rea că sunt plătiţi prea slab, alţii ziceau că muncesc prea greu. Cu expresia „Mulţumesc pentru în­cre­derea pe care mi-aţi acordat-o şi pentru găzduire, dar vreau să îmi încerc norocul şi în altă par­te”, îşi luau numaidecât lumea în spinare.

Odată cu dezvoltarea gospo­dă­riilor şi cu înavuţirea marilor gospodari, dar în acelaşi timp şi ca urmare a apariţiei de noi do­menii, numărul slugilor a început să crească. Erau plătiţi cu conven­ţie. O parte din simbrie consta în bani (70-140 coroane pe an), alta în produse: 24 kg de sare, casă, grădină, lemne, arabil pentru po­rumb, vite şi porci pentru consum propriu.

În gospodăriile mici condiţiile erau cu totul altele. Dacă sluga era holtei,  mânca la aceeaşi masă cu stăpânul, aceleaşi alimente şi munceau cot la cot. Efortul pe ca­re îl depunea era mai mare dar pri­mea şi bani mai mulţi.

Fluctuaţia de slugi era mare. Oa­menii ieşeau de la stăpân de ziua Sfântului Mihai, de Sfântul Gheorghe şi uneori la 1 ianuarie.

Slugile din gospodărie se pot împărţi în 4 categorii: supraveghe­tori, argaţi, căruţaşi, ciobani. Su­praveghetorii erau cei care răs­pun­deau de depozitarea grânelor şi îi supravegheau pe paznicii domeniului. Argatul se ocupa de vite. Căruţaşii erau şi împărţiţi în do­uă: cel mai important era acela ca­re conducea trăsura stăpânului şi el era superiorul celor care conduceau căruţele de tracţiune. Păs­torii îngrijeau oile şi erau de regu­lă nomazi. Treceau de pe o moşie pe alta, de la un saivan la celălalt, în funcţie de cine le oferea un trai mai bun şi un respect puţin mai ma­re.

Pecica Maghiară era considera­tă punct de referinţă pentru pescu­it, în această zonă, alături de Ze­rind şi Iermata Neagră. Pescarii foloseau plase, harpon şi spre sfârşitul secolului XIX încercând să-şi uşureze munca recurgeau de­seori la dinamită. În sec. XX  din cauza poluării, a deversării apelor reziduale în râurile mari, pescuitul începe să piardă teren pentru că scade considerabil cantitatea de peşte şi se măreşte timpul alocat acestei îndeletniciri.

 Viaţa la ţară în Aradul vechi

 Monograful dr. Somogyi surprinde o imagine vie colorată, ex­traordinar de expresivă a vieţii din mediul rural în jurul oraşului Arad. Evident, portretul robot schiţat de autor se potriveşte şi celor două comune Pecica. Ambele ţin pasul cu vremea, în fiecare arhaismul în­cepe să se împletească cu mo­der­nismul la sfârşitul secolului al XIX-lea oferind un tablou social pestriţ, unde apropierea faţă de ma­rele oraş şi îndârjirea respectă­rii tradiţiilor creează un amalgam pitoresc. Iată cum descrie Somo­gyi viaţa de zi cu zi la sate: “Cine aruncă o privire superficială asu­pra vieţii la ţară e puţin probabil să observe la prima vedere fără o aprofundare mai serioasă elemen­te din această transformare prin ca­re a trecut spiritul săteanului în ultimii ani. Zilele săptămânii trec cu muncă iar duminica odihna, re­facerea spirituală umplu orele. Activităţile curente în funcţie de anotimpuri curg după vechea cu­tumă; schimbările sunt puţine. Du­minica sau sărbătoarea e în acelaşi timp o zi a liniştii; nici o că­ruţă nu ridică praful pe uliţă, zgomotul carelor pline ochi, scâr­ţâitul roabelor nu alungă tihna. Nu­mai în jurul birtului răsună via­ţa viu, acolo e distracţia, acolo e dansul. Câţiva muzicieni îşi chi­nuiesc viorile. În ciorchine aglo­me­rându-se unul în celălalt, călcân­du-se pe picioare, îmbrâncindu-se, dansează în faţa lor, în ju­rul lor, tinerii. Salba de fete îm­bră­cate colorat, elegant, după no­ua modă a satului îi înconjoară. Altele se ţin mai departe, aşteptând din depărtare să fie invitate la joc. Aşadar, numai aici e gălăgie şi nu în fiecare duminică doar atunci când autorităţile autorizea­ză astfel de manifestări. Restul sa­tului e doar martor tăcut al zgomotului. Pe laviţa de la uliţă bărbaţii, femeile discută îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare şi cine nu mai are loc pe bancă ascultă po­veş­tile de jos de pe pământ. Fe­me­ia îşi ridică fusta largă şi nu me­najează căptuşeala de praful dru­mului. Armata de copii ridică colbul pe mijlocul uliţei. Discuţia curge de regulă între vecini şi neamuri despre greutăţile zilnice ale vieţii; despre gospodărie, des­pre recoltă, vreme, scumpete. Oa­menii au prilejul să se plângă de viaţă. Femeile bârfesc, vorbesc despre haine, despre necazurile cu copiii, cu soţii. Nu acelaşi calm e în momentul crizelor politice în campaniile electorale când apostolii partidelor politice agită spi­ri­te­le lumii cu discursul lor – program. Pasiunea se dezlănţuie. Alt­mi­nteri modernismul atacă mo­ra­litatea şi declară război bunului simţ. E evident că spirtul e animatorul principal al etalării convingerilor politice. Noroc că alege­ri­le trec repede şi după o vreme to­tul revine în firesc”. Monograful re­marcă faptul că schimbările so­ciale nu provoacă numai neajunsuri ci dezvoltă noi principii, cali­tăţi în populaţie. Creşte spiritul com­petitiv şi angajamentul în mu­n­că, se dezvoltă dorinţa de proprietate, iniţiativa şi lumea în­cepe să înveţe să economi­sească. E remarcabilă de altfel bogăţia pe­cicanilor – spune Somogyi – datorată hărniciei, responsabilită­ţii şi bunei autogospodăriri care caracterizează populaţia. Munca intensă la câmp, îngrijirea potrivi­tă a animalelor, sârgul cu care se ocupă de grădină nu demonstrea­ză numai dezvoltarea abilităţilor, ci scoate în evidenţă şi dărâmarea ultimelor bastioane ale conservatorismului.

 Geambaşii pecicani şi atmosfera târgului

 Printre târgurile cele mai im­portante ale Aradului sunt amin­ti­te, în Albumul-Calendar din anul 1911 al cotidianului maghiar Aradi Hirado, şi cele din Pecica. În Pecica Maghiară, zilele de târg cele mai importante (denumite „târguri naţionale”) erau cele de sâm­bătă, duminică şi luni care pre­cedau datele de 9 mai şi 14 septem­brie, iar în Pecica Română erau de referinţă târgurile organizate în zilele de sâmbătă, dumi­ni­că şi luni care precedau datele de 2 februarie şi 24 iulie. 

Târgul din Pecica era foarte căutat de către locuitori din toată regiunea, veneau aici mulţi samsari şi din Ungaria având în vede­re oferta mare şi competitivă ca preţ şi calitate, de cabaline. Ima­gi­nea târgului de început de secol XX e un tablou pitoresc: copii gă­lăgioşi, ţaţe care îmbie cu voce ta­re clienţii nehotărâţi, bărbaţi adu­naţi în jurul corturilor unde sfârâ­ia­u pe grătare cârnaţi condimentaţi şi slănină. Un loc aparte îl aveau tarabele cu dulciuri, mai ales turte cu miere, obiceiul vre­mii spunând că nu se cade să te întorci din târg fără o mică atenţie pentru cei de acasă. Piaţa era un amalgam de miros, strigăte şi cu­loare. Tot târgul oferea prilejul în­noirii garderobei cu materiale mai ieftine, mai scumpe, din care apoi gospodinele îşi croiau singu­re portul zilnic sau cel de sărbătoa­re.

Începutul secolului XX mar­chea­ză diversificarea ofertei prin apariţia tarabelor cu tipărituri: ve­deri, invitaţii diverse, caiete cu nu­vele sau piese de teatru şi monograful Somogyi spune că “se răs­pândesc printre populaţie şi re­vistele cu caracter pornograf”.

La Pecica, un loc aparte îl ocu­pa zona geambaşilor. Fără exage­ra­re, sute de cai erau tranzacţio­naţi în zilele cele mai bune ale târgului. Piaţa de vite şi de cai se pre­zenta mult mai liniştită decât cea de produse. Aici numai câte o vi­oa­ră sau zgomotul aldămaşului spăr­geau liniştea. Aspectul târgu­lui s-a conservat după modelul vechi: negocierea, înţelegerea prin bătutul palmei persistau şi atunci şi au rămas neschimbate pâ­nă azi. Geambaşii pecicani ex­celau în mascarea defectelor cai­lor pe care îi ofereau spre vânza­re; erau recunoscuţi ca foarte bu­ni co­mercianţi, cu o puzderie de tru­curi şi replici mereu la înde­mână. Interesant era şi argoul vânzătorilor şi al cumpărătorilor, împrumutat din vocabularul vechi al ca­va­leriei. Calul era purtat în trap, clientul observând “iepurele” sau “stârvul de căprioară” – ceea ce însemna că animalul avea pi­cioa­rele din spate încârnite. Dacă pi­cioa­rele se încârneau spre exterior era un cal “franţuz”, dacă se ar­cu­iau spre interior era “sfarmă-piatră”. Dacă un cal suferea de afecţiune mentală se spunea că are “ră­dăc­ină proastă”. Testul era elemen­tar: cumpărătorul îşi vâra de­getul în urechea calului. Dacă animalul suporta era considerat bolnav, dacă nu suporta era sănătos. Clienţii căutau să vadă dacă nu cumva are “copite de măgar” (co­pi­ta e la fel de înaltă în spate ca în faţă). Calul era considerat bolnav de gută dacă, oprit brusc din trap nu îşi putea stăpâni picioarele din spate. În schimb, un animal cu gâtul încovoiat era foarte apreciat şi căutat, zicându-se despre el că “se roagă”, “e bun creştin”, “um­blă mult pe jos”.

Geambaşii căutau diferite me­tode să ascundă vârsta, afecţiuni­le cailor. Calul şchiop de un pi­ci­or era lovit şi la alt picior să şchio­pă­teze şi acolo şi să lase astfel im­pre­sia de mers simetric. I se gău­reau dinţii să pară mai tânăr, i se scoteau măselele de lapte şi se cres­ta locul lor cu cuţitul, să pară mai bătrân. Suspinul cailor era tra­tat cu lut galben amestecat cu oţet pe care calul trebuia să-l înghită, ori stăpânul usca testicule de câi­ne, le sfărâma şi le administra animalului, pentru că s-a observat că aceste leacuri estompează pentru scurt timp simptomele bolii. Da­că era vorba de un cal gâdilos sau cu alte defecte de genul acesta, îna­in­te de târg era “tratat” cu pălin­că, să amorţească. Era considerat un defect al calului dacă avea coa­da într-o parte; în asemenea situa­ţii, peste noapte i se împletea coa­da şi se prindea puternic în direc­ţia opusă ca a doua zi dimineaţa să stea dreaptă. Dacă copita calului era crăpată geambaşii um­pleau crăpătura cu ceară cănită, încât nu era sesizabilă nici de către cei mai fini cunoscători.

Dacă geambaşul conducea un cal care şchiopătează se spunea că animalul “merge cu bicicleta”. O expresie răspândită la vremea res­pectivă era: “calul roade parul”. Însemna că animalul obişnuia să ridice între dinţi o bucată de lemn sau un alt obiect şi să respire pe gură. Se spunea că e simptom al unei afecţiuni pulmonare.

Calului cu picioare lungi i se spunea “culegător de vişine”. Da­că un cal îşi ridica în trap prea mult picioarele din spate se spunea că e “cocoş”. Dacă îşi trăgea neelegant picioarele din spate se zicea că “umblă în ciubăr”. Dacă, prins în ham, ridica prea mult capul se zicea că “ar căuta în stele”. Calul cu gâtul lat era considerat “taurin”.

(aspecte selectate din Mono­gra­fia Oraşului Pecica, publicaţiile Com­plexului Muzeal al Judeţului Arad, Monografiile Oraşului Arad)

Sursa: Observator.info