Pecica secolului al XIX-lea: bijuteria ?coroanei? arădene!
10.02.2014 ⋅ 0 comentarii
Monografii Aradului, Marki Sandor şi Somogyi Gyula, remarcă în mod deosebit capacitatea de economisire a populaţiei locale în secolul al XIX-lea. Chiar dacă politica economică locală este păguboasă, fiindcă din cauza conservatorismului câştigurile din agricultură sunt scăzute, oamenii trăiesc mai bine decât în alte părţi, căci respectă proprietatea şi banul. Economii se realizează şi la activităţile gospodăreşti, pentru că în loc să tocmească zilieri, arădenii preferă să muncească singuri, cu familiile, pe lângă casă. Un motiv al înavuţirii populaţiei îl reprezintă şi sistemul de sălaşe; familiile căutau să îşi întemeieze gospodării ample, de trei-patru lanţuri de pământ, unde se puteau gospodării mai eficient transformând în grădină împrejurimile casei şi obţinând toate cele necesare traiului. Casele de pe aceste sălaşe sunt, fără excepţie, din văiugă, acoperite – la cele mai modeste – cu paie, iar la cele mai răsărite, cu ţiglă.
Piaţa arădeană - aprovizionată, cu precădere, de pecicani
Nu numai cu banii, ci şi cu timpul se zgârceşte arădeanul - subliniază izvoarele vremii: nu stă locului, profită de orice prilej ca să îşi aranjezegospodăria. E vorba de o comunitate cochetă, responsabilă, care munceşte în acelaşi ritm şi vara, şi iarna, în pofida mijloacelor rudimentare de care dispune. „S-au făcut experimente şi cu o semănătoare, dar nu a prins. Oamenii preferă să semene ei înşişi, cu desaga agăţată de gât, şi împrăştie cu mâna seminţele cu o precizie şi uniformitate care rivalizează cu cea mai performantă semănătoare” – subliniază monograful Márky.
În privinţa agriculturii, se pune accent mare pe cultivarea porumbului şi a grâului. S-au făcut experimente şi cu rapiţa, însă nu a prins, din lipsa unei pieţe stabile. Fiind vorba de oameni harnici, nu se dau în lături de la muncă; valorifică fiecare palmă de pământ şi dacă nu o pot cultiva cu cereale, sădesc pomi fructiferi.
Una dintre localităţile de referinţă din jurul Aradului a fost considerată Pecica.
Aici creşterea animalelor a fost mereu foarte importantă, fie că era vorba de partea română, fie de cea maghiară a localităţii. Pecicanii se ocupau cu cai, mai ales până la apariţia utilajelor agricole, după care îndeletnicirea a devenit mai mult comercială. La mijlocul secolului XIX se consemnează însă o cotitură importantă, atunci când câteva familii înstărite încep să crească, în herghelii, cai de rasă. Crescătorii pecicani devin, în scurt timp, specialişti de referinţă în zona Aradului, participând la toate concursurile şi câştigând cele mai importante trofee. Târgurile de animale sunt foarte frecventate de localnici. Anual se vând 800-1000 de cai, 1200-1500 de vite, 2500-2600 de porci. Odată cu dezvoltarea acestei preocupări, creşte exploziv preţul păşunilor de lângă Mureş; pecicanii preferă însă să le închirieze, şi chiar dacă sunt în zonă inundabilă, chiria pe hectar urcă la 28-35 de florini, sumă considerabilă la vremea respectivă. Márky spune că o imagine specifică a hotarului pecican, primăvara, este dată de multitudinea de movile de îngrăşământ; producătorii scot gunoiul din grajd de cum se topeşte zăpada şi îl depozitează pe holdă, lăsându-l să îl înmoaie ploaia şi să îl zvânte vântul. Faptul că oamenii pun mare preţ pe întreţinerea pământului îl dovedeşte preţul îngrăşământului: un forint, căruţa.
Însă dincolo de munca la câmp sau creşterea animalelor, pâinea este principala sursă de câştig a majorităţii gospodăriilor pecicane. „Piaţa arădeană este aprovizionată, cu precădere, de pecicani, subliniază cronicarii. Numai că, de când folosesc drojdie, şi-au scăzut credibilitatea, iar cererea pentru pâinea pecicană a scăzut.” Femeile lucrează, în timpul liber, la fuior, însă produc mai degrabă pentru necesităţile casnice decât spre vânzare.
Pecicanii secolului XIX sunt vrăjiţi de apicultură. Aproape fiecare familie are în gospodăria sa stupi, dar numai un singur agricultor, din Pecica Maghiară, a reuşit să ridice la grad de industrie această pasiune, lucrându-şi 100-120 de stupi Dzierzon şi trăind, exclusiv, din producerea mierii. O statistică din 1746 arată că în Pecica erau 165 de coşniţe de albine. Coşniţele erau împletite de fiecare gospodar din viţă de vie şi lipite, în interior şi în exterior, cu bălegar.
Analele localităţii consemnează preţuri imense la pământul arabil. „Nicăieri în marele imperiu terenurile nu sunt atât de scumpe ca aici. Hectarul se vinde cu 800-1000 de forinţi, dar sunt care primesc şi 1200, însă surprinzător este că pământul se vinde şi la metru pătrat. Au fost cazuri când un metru pătrat s-a dat cu un forint; chiar şi aşa, 10-20 de clienţi se înghesuie să cumpere, atunci când se află de câte un teren de vânzare. Majoritatea cumpărătorilor sunt localnici, care ştiu în ce îşi investesc banii. Nici în anii cu producţie slabă preţul pământului nu a scăzut” – punctează Márki Sándor.
Marea problemă a comunităţii pecicane sunt inundaţiile, încă de acum câteva sute de ani. Nu numai pânza freatică reprezintă o ameninţare, ci şi Mureşul, revărsat frecvent peste localitate. Sunt afectate şi gospodăriile, şi casele.
Românii, mai conservatori decât maghiarii
Márki Sándor face o caracterizare complexă a pecicanului maghiar: „Nu este numai capul şi stăpânul gospodăriei sale, ci şi cel mai harnic muncitor. Pentru nimic în lume nu ar lăsa pe altul, în locul său, să însămânţeze pământul. Ştie să fie şi autoritar, dar preferă blândeţea. E călit, suportă bine fluctuaţiile de vreme; nu agreează, ba chiar dispreţuieşte leneşii, şi are suficientă tărie de caracter să înfrunte loviturile sorţii. Este harnic, cumpătat, însă nu foarte perseverent. Este precis; ştie când e timpul potrivit pentru orice acţiune şi îşi drămuieşte orele astfel încât să îşi termine munca atunci când trebuie. E suficient de credincios, dar nu habotnic. Are mare încredere în Dumnezeu; însă se exteriorizează rar şi nu caută să îşi dovedească, celorlalţi, credinţa. Nu se grăbeşte la biserică, dar când merge, o face din plăcere, nu din obişnuinţă; participă cu mare drag la hramuri. Îl fascinează slujbele solemne, şi îi înteţesc credinţa. Numai că generaţia mai nouă pare să degenereze în opusul celei de azi. Umblă la biserică ostentativ, stă însă numai la jumătate din slujbă şi petrece timp mai mult prin birturi. Îşi bate joc de tot, şi deşi părinţii şi autorităţile constată zilnic această stare, o tolerează, nu fac nimic să o împiedice. Moralitatea populaţiei e în declin. Băutura, tutunul, sudălmile sunt tipice deja la 14-20 de ani, fără nici un respect faţă de femei şi vârstnici. Promit repede, dar îşi retrag la fel de grabnic cuvântul dat. Sunt buni meseriaşi, dar au pretenţii să fie respectaţi şi trataţi bine de gazdă”. Însă nu sunt omişi nici nativii români, de către acelaşi monograf: „Românilor nu li se potriveşte, întru totul, descrierea făcută asupra maghiarilor; au o moralitate mai şubredă, şi în timp ce bărbaţii sunt flegmatici, femeile sunt sangvinice. Fetele moştenesc firea mamelor, băieţii a taţilor, iar dramele amoroase sunt mult mai dese decât la maghiari” – spune monograful, dar descrierea cu tentă subiectivă se poate pune, probabil, şi pe seama frecuşurilor vremii, când între cele două etnii existau disensiuni serioase. Iată cum continuă Márki descrierea făcută populaţiei române, de această dată a Aradului, dar care se poate extrapola şi asupra celor din localităţile din preajma oraşului: “Românii ţin mult mai mult la tradiţiile lor, decât ungurii sau nemţii. Nu preiau melodiile ungureşti, cântecele lor nu sunt atât de moderne, ca ale ungurilor sau nemţilor. Românul cântă cântecul său, dansează dansul său. La populaţie nu a penetrat csárdásul sau valsul. Îşi cultivă deliberat tradiţiile. Au case de cultură, aici se cultivă cultul dansului şi cântului românesc. Ţin mult la îmbrăcămintea lor populară străbună, pitorească. La balurile româneşti, cei înstăriţi apar cu haine foarte elegante şi tare colorate, brodate cu fir de aur. Insistenţa limbajului cu accent popular al doamnelor atrage ca un miraj bărbaţii ».
Caracterizarea aceasta trebuie analizată în contextul acelor vremuri; atunci, ca şi acum, există o categorie de persoane fataliste, pentru care devierea de la păstrarea cu orice preţ a tradiţiilor înseamnă decădere morală. Cu atât mai mult, în secolul XIX, când societatea tradiţionalistă trăieşte ultimele sale zvâcniri, fenomenul acesta este mai accentuat. Intelectualii simt că lumea pe care şi-au construit-o se năruie în jurul lor, iar calmul patriarhal al vieţii rurale (şi chiar urbane) e tot mai zdrenţuit de pionierii nărăvaşi, inovatori, fremătători, care aveau să scrie ulterior istoria, în „secolul vitezei”.
Târgul de slugi
În secolul XIX, două sunt evenimentele sociale constante, considerate de referinţă, în viaţa judeţului Arad: târgul de slugi de la Pecica şi târgul de fete, din 17 iulie, de pe Muntele Găina (cunoscut, la vremea respectivă, şi sub numele de „târg de săruturi din Hălmagiu”).
Târgul de slugi de la Pecica este eveniment de referinţă în viaţa mondenă arădeană. Comitatul permitea organizarea târgurilor în cele două comune Pecica, din 1746 – câte două în ambele, la interval de trei luni. Tot atunci se autorizează şi târgul slugilor.
Până în vara anului 1914, târgul slugilor se organiza de două ori pe an: în duminica apropiată de Sfântul Gheorghe şi în duminica dinaintea lui 26 octombrie.
La aceste târguri, slugile se înţelegeau cu gazdele să „îşi vândă braţele” (cum se exprimă Petru Ugliş) pe un an sau pe şase luni. În ziua târgului, tinerii săraci însoţiţi de părinţi, sau orfanii împreună cu tutorele, aşteptau la locul dinainte ştiut oamenii cu stare, să se tocmească. Slugile însă erau mofturoase: nu se angajau la oamenii pe care îi considerau gazde rele, ci lăsau pe alţii, veniţi din alte sate, să se înţeleagă cu ei. Dacă trebuia, aşteptau şi câteva ore, numai să îşi găsească stăpân cumsecade. Când se înţelegeau, gazda le plătea pe loc căpara (arvuna) şi îi angaja. Asta însemna, totodată, că nici una, nici cealaltă dintre părţi nu mai poate da înapoi de la înţelegere.
Copiii de 11-12 ani, din familii sărace, erau deja daţi să muncească pe simbrie. Cei mai mici păzeau animalele, cei mai mari participau la munca de pe câmp. Ugliş spune că au existat situaţii în care copiii mai dezgheţaţi, mai harnici erau atât de îndrăgiţi de stăpân, că îi ţinea la casa lui, chiar şi-i lua de ginere. La Pecica se întâmpla frecvent ca în familii înstărite să intre câte unul mai sărac, dar priceput şi care nu cunoştea lenea.
Izvoarele vremii consemnează că la Pecica era o mare fluctuaţie de slugi. Nu erau oameni deosebit de statornici. Unora li se părea că sunt plătiţi prea slab, alţii ziceau că muncesc prea greu. Cu expresia „Mulţumesc pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o şi pentru găzduire, dar vreau să îmi încerc norocul şi în altă parte”, îşi luau numaidecât lumea în spinare.
Odată cu dezvoltarea gospodăriilor şi cu înavuţirea marilor gospodari, dar în acelaşi timp şi ca urmare a apariţiei de noi domenii, numărul slugilor a început să crească. Erau plătiţi cu convenţie. O parte din simbrie consta în bani (70-140 coroane pe an), alta în produse: 24 kg de sare, casă, grădină, lemne, arabil pentru porumb, vite şi porci pentru consum propriu.
În gospodăriile mici condiţiile erau cu totul altele. Dacă sluga era holtei, mânca la aceeaşi masă cu stăpânul, aceleaşi alimente şi munceau cot la cot. Efortul pe care îl depunea era mai mare dar primea şi bani mai mulţi.
Fluctuaţia de slugi era mare. Oamenii ieşeau de la stăpân de ziua Sfântului Mihai, de Sfântul Gheorghe şi uneori la 1 ianuarie.
Slugile din gospodărie se pot împărţi în 4 categorii: supraveghetori, argaţi, căruţaşi, ciobani. Supraveghetorii erau cei care răspundeau de depozitarea grânelor şi îi supravegheau pe paznicii domeniului. Argatul se ocupa de vite. Căruţaşii erau şi împărţiţi în două: cel mai important era acela care conducea trăsura stăpânului şi el era superiorul celor care conduceau căruţele de tracţiune. Păstorii îngrijeau oile şi erau de regulă nomazi. Treceau de pe o moşie pe alta, de la un saivan la celălalt, în funcţie de cine le oferea un trai mai bun şi un respect puţin mai mare.
Pecica Maghiară era considerată punct de referinţă pentru pescuit, în această zonă, alături de Zerind şi Iermata Neagră. Pescarii foloseau plase, harpon şi spre sfârşitul secolului XIX încercând să-şi uşureze munca recurgeau deseori la dinamită. În sec. XX din cauza poluării, a deversării apelor reziduale în râurile mari, pescuitul începe să piardă teren pentru că scade considerabil cantitatea de peşte şi se măreşte timpul alocat acestei îndeletniciri.
Viaţa la ţară în Aradul vechi
Monograful dr. Somogyi surprinde o imagine vie colorată, extraordinar de expresivă a vieţii din mediul rural în jurul oraşului Arad. Evident, portretul robot schiţat de autor se potriveşte şi celor două comune Pecica. Ambele ţin pasul cu vremea, în fiecare arhaismul începe să se împletească cu modernismul la sfârşitul secolului al XIX-lea oferind un tablou social pestriţ, unde apropierea faţă de marele oraş şi îndârjirea respectării tradiţiilor creează un amalgam pitoresc. Iată cum descrie Somogyi viaţa de zi cu zi la sate: “Cine aruncă o privire superficială asupra vieţii la ţară e puţin probabil să observe la prima vedere fără o aprofundare mai serioasă elemente din această transformare prin care a trecut spiritul săteanului în ultimii ani. Zilele săptămânii trec cu muncă iar duminica odihna, refacerea spirituală umplu orele. Activităţile curente în funcţie de anotimpuri curg după vechea cutumă; schimbările sunt puţine. Duminica sau sărbătoarea e în acelaşi timp o zi a liniştii; nici o căruţă nu ridică praful pe uliţă, zgomotul carelor pline ochi, scârţâitul roabelor nu alungă tihna. Numai în jurul birtului răsună viaţa viu, acolo e distracţia, acolo e dansul. Câţiva muzicieni îşi chinuiesc viorile. În ciorchine aglomerându-se unul în celălalt, călcându-se pe picioare, îmbrâncindu-se, dansează în faţa lor, în jurul lor, tinerii. Salba de fete îmbrăcate colorat, elegant, după noua modă a satului îi înconjoară. Altele se ţin mai departe, aşteptând din depărtare să fie invitate la joc. Aşadar, numai aici e gălăgie şi nu în fiecare duminică doar atunci când autorităţile autorizează astfel de manifestări. Restul satului e doar martor tăcut al zgomotului. Pe laviţa de la uliţă bărbaţii, femeile discută îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare şi cine nu mai are loc pe bancă ascultă poveştile de jos de pe pământ. Femeia îşi ridică fusta largă şi nu menajează căptuşeala de praful drumului. Armata de copii ridică colbul pe mijlocul uliţei. Discuţia curge de regulă între vecini şi neamuri despre greutăţile zilnice ale vieţii; despre gospodărie, despre recoltă, vreme, scumpete. Oamenii au prilejul să se plângă de viaţă. Femeile bârfesc, vorbesc despre haine, despre necazurile cu copiii, cu soţii. Nu acelaşi calm e în momentul crizelor politice în campaniile electorale când apostolii partidelor politice agită spiritele lumii cu discursul lor – program. Pasiunea se dezlănţuie. Altminteri modernismul atacă moralitatea şi declară război bunului simţ. E evident că spirtul e animatorul principal al etalării convingerilor politice. Noroc că alegerile trec repede şi după o vreme totul revine în firesc”. Monograful remarcă faptul că schimbările sociale nu provoacă numai neajunsuri ci dezvoltă noi principii, calităţi în populaţie. Creşte spiritul competitiv şi angajamentul în muncă, se dezvoltă dorinţa de proprietate, iniţiativa şi lumea începe să înveţe să economisească. E remarcabilă de altfel bogăţia pecicanilor – spune Somogyi – datorată hărniciei, responsabilităţii şi bunei autogospodăriri care caracterizează populaţia. Munca intensă la câmp, îngrijirea potrivită a animalelor, sârgul cu care se ocupă de grădină nu demonstrează numai dezvoltarea abilităţilor, ci scoate în evidenţă şi dărâmarea ultimelor bastioane ale conservatorismului.
Geambaşii pecicani şi atmosfera târgului
Printre târgurile cele mai importante ale Aradului sunt amintite, în Albumul-Calendar din anul 1911 al cotidianului maghiar Aradi Hirado, şi cele din Pecica. În Pecica Maghiară, zilele de târg cele mai importante (denumite „târguri naţionale”) erau cele de sâmbătă, duminică şi luni care precedau datele de 9 mai şi 14 septembrie, iar în Pecica Română erau de referinţă târgurile organizate în zilele de sâmbătă, duminică şi luni care precedau datele de 2 februarie şi 24 iulie.
Târgul din Pecica era foarte căutat de către locuitori din toată regiunea, veneau aici mulţi samsari şi din Ungaria având în vedere oferta mare şi competitivă ca preţ şi calitate, de cabaline. Imaginea târgului de început de secol XX e un tablou pitoresc: copii gălăgioşi, ţaţe care îmbie cu voce tare clienţii nehotărâţi, bărbaţi adunaţi în jurul corturilor unde sfârâiau pe grătare cârnaţi condimentaţi şi slănină. Un loc aparte îl aveau tarabele cu dulciuri, mai ales turte cu miere, obiceiul vremii spunând că nu se cade să te întorci din târg fără o mică atenţie pentru cei de acasă. Piaţa era un amalgam de miros, strigăte şi culoare. Tot târgul oferea prilejul înnoirii garderobei cu materiale mai ieftine, mai scumpe, din care apoi gospodinele îşi croiau singure portul zilnic sau cel de sărbătoare.
Începutul secolului XX marchează diversificarea ofertei prin apariţia tarabelor cu tipărituri: vederi, invitaţii diverse, caiete cu nuvele sau piese de teatru şi monograful Somogyi spune că “se răspândesc printre populaţie şi revistele cu caracter pornograf”.
La Pecica, un loc aparte îl ocupa zona geambaşilor. Fără exagerare, sute de cai erau tranzacţionaţi în zilele cele mai bune ale târgului. Piaţa de vite şi de cai se prezenta mult mai liniştită decât cea de produse. Aici numai câte o vioară sau zgomotul aldămaşului spărgeau liniştea. Aspectul târgului s-a conservat după modelul vechi: negocierea, înţelegerea prin bătutul palmei persistau şi atunci şi au rămas neschimbate până azi. Geambaşii pecicani excelau în mascarea defectelor cailor pe care îi ofereau spre vânzare; erau recunoscuţi ca foarte buni comercianţi, cu o puzderie de trucuri şi replici mereu la îndemână. Interesant era şi argoul vânzătorilor şi al cumpărătorilor, împrumutat din vocabularul vechi al cavaleriei. Calul era purtat în trap, clientul observând “iepurele” sau “stârvul de căprioară” – ceea ce însemna că animalul avea picioarele din spate încârnite. Dacă picioarele se încârneau spre exterior era un cal “franţuz”, dacă se arcuiau spre interior era “sfarmă-piatră”. Dacă un cal suferea de afecţiune mentală se spunea că are “rădăcină proastă”. Testul era elementar: cumpărătorul îşi vâra degetul în urechea calului. Dacă animalul suporta era considerat bolnav, dacă nu suporta era sănătos. Clienţii căutau să vadă dacă nu cumva are “copite de măgar” (copita e la fel de înaltă în spate ca în faţă). Calul era considerat bolnav de gută dacă, oprit brusc din trap nu îşi putea stăpâni picioarele din spate. În schimb, un animal cu gâtul încovoiat era foarte apreciat şi căutat, zicându-se despre el că “se roagă”, “e bun creştin”, “umblă mult pe jos”.
Geambaşii căutau diferite metode să ascundă vârsta, afecţiunile cailor. Calul şchiop de un picior era lovit şi la alt picior să şchiopăteze şi acolo şi să lase astfel impresia de mers simetric. I se găureau dinţii să pară mai tânăr, i se scoteau măselele de lapte şi se cresta locul lor cu cuţitul, să pară mai bătrân. Suspinul cailor era tratat cu lut galben amestecat cu oţet pe care calul trebuia să-l înghită, ori stăpânul usca testicule de câine, le sfărâma şi le administra animalului, pentru că s-a observat că aceste leacuri estompează pentru scurt timp simptomele bolii. Dacă era vorba de un cal gâdilos sau cu alte defecte de genul acesta, înainte de târg era “tratat” cu pălincă, să amorţească. Era considerat un defect al calului dacă avea coada într-o parte; în asemenea situaţii, peste noapte i se împletea coada şi se prindea puternic în direcţia opusă ca a doua zi dimineaţa să stea dreaptă. Dacă copita calului era crăpată geambaşii umpleau crăpătura cu ceară cănită, încât nu era sesizabilă nici de către cei mai fini cunoscători.
Dacă geambaşul conducea un cal care şchiopătează se spunea că animalul “merge cu bicicleta”. O expresie răspândită la vremea respectivă era: “calul roade parul”. Însemna că animalul obişnuia să ridice între dinţi o bucată de lemn sau un alt obiect şi să respire pe gură. Se spunea că e simptom al unei afecţiuni pulmonare.
Calului cu picioare lungi i se spunea “culegător de vişine”. Dacă un cal îşi ridica în trap prea mult picioarele din spate se spunea că e “cocoş”. Dacă îşi trăgea neelegant picioarele din spate se zicea că “umblă în ciubăr”. Dacă, prins în ham, ridica prea mult capul se zicea că “ar căuta în stele”. Calul cu gâtul lat era considerat “taurin”.
(aspecte selectate din Monografia Oraşului Pecica, publicaţiile Complexului Muzeal al Judeţului Arad, Monografiile Oraşului Arad)
Sursa: Observator.info
Autor: Observator ⋅