Tot mai puţini copii bat mingea pe maidan. Ştrengarii secolului XXI preferă jocul şi socializarea din mediul virtual. Acest lu­cru are repercusiuni negative în dez­voltarea lor atât fizică, dar şi psihică. Nu puţine sunt cauzele care au dus la această situaţie, însă toate pot fi depăşite dacă cei mari îşi vor schimba mentalitatea.

 Arad, anul 2014. Deşi este în­ceput de primăvară iar vremea îm­bie la mişcare în aer liber tot mai puţini copii sunt de văzut la joacă în curţile şcolilor sau în faţa blocurilor. Cei câţiva întâlniţi par şi ei puţin dezorientaţi de parcă nu ar şti cum să se joace în lipsa mo­use-ului sau a consolei.

Cel mai bun exemplu este curtea şcolii generale numărul 6. Sau mai exact fosta curte a şcolii, un spaţiu imens unde până în ur­mă cu 15 – 20 de ani zilnic zeci de copii îşi jucau meciurile şi campionatele, comparabile în ceea ce priveşte pasiunea care era pusă în joc, cu marile competiţii pe care le vedeau la televizor. Astăzi copiii din blocurile din jur sunt în spatele ferestrelor în faţa calculatoru­lui jucând Fifa Manager sau Fifa 2014. Cea mai mare parte a curţii şcolii a devenit parcare sau şosea iar într-un colţ a rămas un spaţiu de joacă (teren de baschet) îngrădit cu un gard înalt precum în în­chi­sorile din filmele americane un­de parcă şi bucuria jocului este es­tompată de cadrul total nepotrivit.

Cauzele sunt multiple. Cei mici sunt tot mai captivaţi de jo­curile pe calculator, dar nici cei mari nu le creează condiţiile pentru a putea să se joace în aer liber.

 „Au fost reclamaţii şi din partea unor locatari din bloc care nu au copii şi nu înţeleg situaţia. Au chemat chiar şi poliţia pentru că cei mici făceau gălăgie sau au spart un geam”.

 „Adevărul este că nu prea au unde să se joace copiii. Spaţiul acela îngrădit aparţine şcolii şi uneori îi lasă, alteori nu să se joace acolo. De cele mai multe ori după-masa îi scoate afară”.

 Reprezentanţii primăriei se de­clară neputincioşi. Şcolile, deşi sunt proprietatea municipalităţii, sunt administrate de directorii şco­lilor care au putere de decizie în ceea ce priveşte accesul în spaţiile de joacă. Iar în rest, în timp ce tot mai multe companii private cumpără suprafeţe întinse pe care cons­truiesc blocuri şi supermarketuri, primăria se strecoară printre ele cu spaţii de joacă minuscule.

„Am încercat să amenajăm acolo unde a fost posibil locuri de joacă pentru copii în cartiere, în special pentru cei mai mici dar şi cu mese de ping pong sau locuri de joacă. De asemenea avem în der­ulare acel program prin care fostele puncte termice sunt transformate în săli de sport. Este adevărat nu sunt spaţii foarte mari care să se preteze la sporturi co­lec­tive” a declarat purtătorul de cu­vânt al primăriei, Corina Drăghici.

Situaţia a devenit dramatică şi din perspectiva cluburilor sportive care nu mai au de unde să se ali­menteze cu tineri sportivi de perspectivă. „Nu mai avem bază de selecţie, copiii nu mai sunt in­te­resaţi să facă sport şi nici părinţii nu-i aduc” se plânge Pompiliu Mol­dovan, profesor de sport şi di­rector al Şcolii Generale Aurel Vlaicu, unitate de învăţământ ca­re are clase cu profil sportiv.

Specialiştii avertizează părinţii în ceea ce priveşte riscul la care îşi supun copiii dacă acceptă ca aceş­tia să îşi petreacă timpul liber doar în faţa calculatorului.

„Părinţii se tem de impactul ne­gativ al străzii asupra copiilor dar riscurile la care se expun stând la calculator sunt mult mai mari din punct de vedere al agresiunii la care sunt supuşi navigând pe di­ferite site-uri” ne spune Mihaela Hanc, consilier educativ al acele­ea­şi şcoli. Ea este completată de ps­ihologul Ra­mona Pencea: „Pă­rin­ţii trebuie să îşi lase copiii să se joace afară de­oarece în felul acesta socializează, se obişnuiesc să fa­că faţă problemelor care apar în so­cietate, învaţă să se ajute reciproc prin jocurile care le practică.”

Prinşi între riscul sedentarismului şi al izolării şi cel al pericolelor străzii, părinţii au totuşi o al­ternativă pentru copiii lor: activităţile sportive şi artistice extraşco­lare. Şi am găsit şi câteva exemple.

1. „Eu sunt plecat de dimineaţa până seara acasă. După şcoală merg şi fac karate şi baschet.”

2. „Practic dansurile populare la ansamblul şcolii şi îmi place să merg la concursuri”.

3.„Nu prea am timp să stau la calculator. Fac fotbal la UTA şi sunt concentrat la ceea ce am de făcut la antrenamente”.

 Aşadar problema sănătăţii fi­zi­ce şi mentale a copiilor stă în ma­turitatea şi mentalitatea părinţilor. Timpul petrecut excesiv pe stradă, într-un anturaj care scapă controlului reprezintă într-adevăr un risc. Dar cu nimic mai mic, din contră spun specialiştii, este riscul de a avea un copil izolat, captiv în­tr-o realitate deformată şi ex­pus unor influenţe virtuale cu nimic mai puţin nocive decât cele din via­ţa reală.

Iar noi ceilalţi poate am putea învăţa să nu ne mai supărăm când auzim zgomotul geamului spart de o minge. Pentru că golul lăsat de absenţa acestui zgomot specific copilăriei nu poate fi umplut; de­cât cu sunete infinit mai deranjan­te şi mai grave.

Sursa: Observator.info