Prima ediţie a Festivalului de film documentar FARAD va avea loc în perioada 20-21 decembrie. Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre filmele pe care le-aţi selectat pentru a fi prezentate în cadrul festivalului.

Am ales acele filme care ne fac să problematizăm într-un fel relaţia noastră cu ce înseamnă “revoluţie” sau “schimbare istorică”. De exemplu: capetele de program sunt Timişoara: Decembrie 1989, un film de autor excepţional, prea puţin văzut, şi Videogramele unei revoluţii, un film de artă, aproape experimental. Ambele sunt făcute în anii imediat următori Revoluţiei, dar au o abordare radical diferită: unul este un testimonial plin de patos, în vreme ce celălalt este evaluare clinică a ceea ce putem vedea şi ceea ce credem că ştim — criticul Alex Leo Şerban spunea despre Videograme ca e “ca un duş rece”.

La fel sunt şi două filme despre mişcări de stradă recente: magistralul “Maidan”, care a avut premiera anul acesta la Cannes în timp ce în Ucraina istoria era încă în plină desfăşurare — şi tragi-comicul “Bucuresti, unde esti?” Ceea ce este interesant aici este că, dintre cele două, documentarul formal mai riguos şi aparent mai distant este şi cel mai emoţionant, mai infuzat de pasiune.

Apoi avem două filme personale: Tzvetanka, un film despre revoluţiile ultimilor trei sferturi de secol din Bulgaria, pus în scenă amuzant şi poetic de o bunică şi nepotul ei, şi noul fillm al lui Corneliu Porumboiu, Al Doilea Joc, care este, de fapt, un dialog tată-fiu despre trecerea timpului şi schimbarea timpurilor, pornind de la un meci Steaua-Dinamo din 1988.

Apoi, avem niste intoarceri spectaculoase în arhivă, care e uneori mai proaspătă decât prezentul: Concerning Violence (Despre Violenţă), un film care sapă în arhivele televiziunii suedeze din anii '60 şi '70 si ne aduce faţă în faţă cu propriul nostru trecut, e o punere în oglinda şocantă, care a dat naştere la discuţii aprinse la festivalul Sundance de anul acesta.

Tot la anii '70 şi '80 ne întoarcem cu programul curat de Călin Man de la kinema ikon — cel mai vechi colectiv activ de film experimental din România. Toate cele 11 filme sunt o revelaţie, fiecare în felul lui: pe de o parte, ne readuc în atmofera familiară şi rigidă a acelor ani; pe de altă parte, avem de-a face cu ceva radical şi exploziv: căutarea unor noi modalităţi de expresie, spargerea şabloanelor formale şi intelectuale, joaca avangardistă şi, chiar şi în anii aceia, un miracol — filmul românesc independent. Discuţia cu autorii filmelor, care mulţi încă sunt în Arad, este de neratat.

Ce şanse credeţi că are acest festival să devină un eveniment de tradiţie în municipiul Arad?

E un potenţial de dezvoltare foarte mare pentru evenimentele bune de film în România, cum o dovedesc de fapt atâtea festivaluri, începând de la inegalabilul TIFF de la Cluj, al cărui director artistic, Mihai Chirilov, este şi în board-ul producătorului FARAD-ului, Românian Film Initiative|FilmETC şi trecând prin evenimente de documentar specializate care au crescut impresionant în ultimii ani — Astra la Sibiu, One World la Bucureşti, etc. Există un public tot mai numeros care are nevoie de experienţe şi provocări emoţionale şi intelectuale reale, de noi perspective, de soiul de şocuri pe care le poţi simţi cu adevărat doar în întuneric, împreună cu alţi străini, când te simţi mic în faţa unui ecran mare. Comediile de Crăciun şi tabloidele de televiziune nu nicio şansă într-o astfel de competiţie.

În plus, Aradul are o poziţie privilegiată de frontieră. Crescut cu grijă, un festival ca acesta poate aduce cu uşurinta public Ungaria, Serbia, Croaţia, Slovenia sau Austria. Mi se pare evident că asta este una dintre direcţiile în care trebuie să ne extindem.

Spune-ţi-ne cu cine aţi colaborat pentru buna desfăşurare a festivalului

Festivalul este produs de Romanian Film Initiative / FilmETC, cu care eu am mai lucrat la un alt festival de film românesc organizat de ei în New York — Making Waves, care anul acesta este în al nouălea an. De fapt, propunerea de a prelua direcţia artistică a festivalului fARAD a venit din partea Corinei Şuteu, care lucrează cu actorii culturali din Arad şi cunoaşte bine noua strategie culturală a oraşului, şi conduce şi Romanian Film Initiative / FilmETC. Pentru mine asta deja a fost un garant, şi am acceptat cu mare placere propunerea. Pe lângă Corina Şuteu, Oana Radu şi Mihai Chirilov, care sunt membri în board, acrodă sprijin creativ şi organizaţional, echipa se compune şi din Eduard Haris şi Eugen Matei Lumezianu de la 111 Film, care asigură direcţia executivă; Anamaria Giurgiu, care se ocupă de comunicare, împreună cu Ramona Creţu, care asigură sprijin din partea Centrului Municipal de Cultură.

Despre Mona Nicoară

Născută în Ineu, lângă Arad, Mona Nicoară este regizor de film documentar, producător, activist de drepturile omului și scriitor. A studiat la Universitatea București și la Universitatea Columbia din New York, iar în 1997 a început să lucreze în film ca producător asociat al filmului Children Underground, distins cu Premiul Special al Juriului la Sundance Film festival în 2001 și nominalizat la Oscar în 2002. Începând cu 2005, Mona Nicoară a regizat și produs multi-premiatul documentar Our School (Școala Noastră), care a avut premiera la Tribeca Film festival în 2011, a primit premiul juriului pentru cel mai bun lung metraj american la AFI | Silverdocs, a fost nominalizat la Silver Eye Awards pentru cel mai bun lung metraj din Europa de Est și la Premiile Gopo pentru cel mai bun documentar românesc — și a fost în mai bine de 60 de festivaluri din întreaga lume. Mona Nicoară este membru al boardului de onoare al festivalului Making Waves: New Romanian Cinema, organizat de Romanian Film Initiative | FilmETC la Lincoln Center în New York, contribuie la programarea festivalului One World Romania din București, și a făcut parte din numeroase jurii internationale, inclusiv la Astra Sibiu, international Documentary Association Awards, Movies that Matter și TIFF - Festivalul international de Film Transilvania în Cluj.

Sursa: ARQ