„Sărbătorile Crăciunului sunt aşteptate cu multă bucurie de toată lumea. (…) Tineretul are binecuvântate pricini să aştepte deschiderea sau dezlegarea horilor; (…) copiii tânjesc după colindat, stea, irozi, capra şi altele, iar toată lumea laolaltă aşteaptă Crăciunul sătul, cu mâncarea de carne“, scria etnologul Tudor Pamfile, în 1914, în trilogia consacrată „Sărbătorilor la români“. Azi, după aproape un veac, ce a rămas la fel şi ce s-a schimbat? Celebrarea modernă a Crăciunului îmbină elemente din tradiţia creştină cu elemente precreştine, într-un amestec tulburător. Este vorba despre topirea şi amestecarea unor credinţe diferite într-un sistem surprinzător de coerent, dacă ne gândim din ce izvoare diferite s-a întrupat. S-a petrecut aici ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în Brazilia, unde a luat fiinţă o năucitoare combinaţie de catolicism, credinţe africane şi practici ale indigenilor sud-americani, aşa încât nu se mai ştie prea bine care sunt sfinţii creştini şi care spiritele pădurii. Tot astfel, în Crăciunul modern se regăsesc îndepărtate ecouri ale unor sărbători ale romanilor, dar şi ale vechilor populaţii neromanizate din nordul Europei. Peste tot acest amestec de nord şi sud, s-a aşternut, unificatoare, tradiţia creştină a naşterii Mântuitorului.    Începuturi Multe popoare au avut în obicei celebrarea unor sărbători de iarnă, poate pentru că atunci aveau oamenii ceva mai mult timp liber, poate pentru că încercau să facă mai uşor de suportat grelele zile hibernale. În plus, atunci mai tăiau din animalele domestice, pentru a nu fi nevoiţi să hrănească prea multe peste iarnă, deci exista un stoc mare de carne proaspătă, iar berea, vinul, miedul şi alte băuturi care mai fuseseră puse la fermentat erau în sfârşit gata de a fi băute. Odată ce exista un calendar, iar sărbătorile aveau nevoie de oarece repere cronologice, multe dintre ele se concentrau în jurul solstiţiului de iarnă. Cândva, demult, pe când oamenii trăiau în ritmul naturii, după un calendar întemeiat pe scurgerea anotimpurilor, exista, în emisfera nordică, o noapte magică – una dintre multele nopţi magice din an – care avea marea însuşire de a fi cea mai lungă noapte a anului, noaptea Solstiţiului de Iarnă. Se considera că, odată cu ea, ce era mai rău trecuse. Soarele, care păruse că slăbeşte, părea acum să se însănătoşească. Odată trecută cea mai lungă noapte, zilele începeau din nou să crească, încet-încet, spre bucuria speciei umane iubitoare de lumină şi căldură. Solstiţiul de iarnă a devenit, astfel, o sărbătoare importantă pentru oamenii Europei. Cât de mare era însemnătatea ei se vede din faptul că, până azi, ecouri ale celebrării acelei zile/nopţi se regăsesc în practica modernă a sărbătorilor de iarnă. Una dintre surse, cea romană, pare să fi fost sărbătoarea Natalis Solis Invicti (Naşterea Soarelui Neînvins), celebrată în 25 decembrie, dată la care, după caledarul iulian, avea loc solstiţiul de iarnă. Erau zile de bucurie, de veselie; se făceau obişnuitele sacrificii zeilor, se mânca, se bea, se petrecea dezlănţuit. La latitudini mai mari, spre nordul friguros al continentului, neamurile germanice îşi organizau propria lor sărbătoare – Yule (Jul) –, ocupându-se de proprii zei şi împodobindu-şi casele cu ceea ce mai găseau verde prin natură. De aici, obiceiul decorării casei cu plante verzi:  brad, vâsc... în aceste ţinuturi cu ierni grele şi lungi, oamenii erau fascinaţi de puţinele fiinţe vegetale care îşi păstrau frunzele verzi în anotimpul rece, rămânând vii în mijlocul acelui univers de plante moarte şi vestind reînvierea vegetaţiei, eveniment ce se întâmplă, miraculos, în fiecare primăvară. Trunchiuri întregi de copaci erau arse în vetre în cinstea zeului Thor (asociat cu stejarii), iar obiceiul a supravieţuit până azi: în ţările anglo-saxone, o „buturugă de Crăciun“ e arsă în cămin sau măcar expusă şi împodobită, iar în Franţa se serveşte un desert tradiţional, Buche de Noel – o prăjitură cu o formă oarecum cilindrică, amintind de buturuga tradiţională.  În Europa, creştinismul s-a răspândit dinspre sud către nord, ţinuturile de la miază-noapte fiind printre ultimele creştinate. Aici, culturile precreştine au supravieţuit mai mult, motiv pentru care au avut o influenţă mare asupra sărbătoririi Crăciunului.  În Anglia, Yule a devenit practic sinonim cu Christmas, iar scandinavii, deşi creştini de un mileniu, încă mai numesc Crăciunul: Jul. În această atmosferă de sărbători păgâne pline de viaţă a început creştinarea neamurilor Bătrânului Continent. Dar vechile obiceiuri nu pier cu uşurinţă; biserica creştină, conştientă de acest lucru, a ales o cale diplomatică şi subtilă pentru a-i aduce sub acelaşi steag pe adepţii diferitelor religii fără a-i lipsi de festivalurile de iarnă care le erau atât de dragi – şi care aveau rostul lor în păstrarea ordinii sociale existente. Ca atare, biserica n-a mers pe metoda interzicerii celebrării acestor sărbători păgâne – s-ar fi ajuns la opunere şi revoltă şi poate la eşecul creştinismului ca religie „oficială“. În schimb, numele lui Hristos, povestea vieţii sale, învăţăturile lui au fost adăugate treptat în amestec, până când tenta dominantă a devenit cea a unei mari sărbători creştine, având ca element central Naşterea Mântuitorului. Cea mai importantă mutare a fost suprapunerea zilei naşterii lui Iisus peste cea aproximativă a solstiţiului deiarnă. De-a lungul vremii, au existat destule controverse teologice şi istorice asupra datei reale la care s-a născut Iisus Hristos; fiecare învăţat care s-a aplecat asupra problemei a făcut propriile calcule şi a adus propriile argumente, dar, până la urmă, mai important decât diferenţele era scopul comun– impunerea creştinismului în Europa. Mai mulţi dintre autorii creştini din vremurile de început ale noii religii au legat naşterea lui Iisus de naşterea Soarelui, explicând şi exploatând „coincidenţa“ în modul cel mai avantajos pentru biserică. „O, cât deminunat a lucrat Providenţa făcând astfel ca, în ziua când Soarele s-a născut, să se nască şi Iisus Hristos!“ - scria, în secolul al III-lea d.Hr., Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei. Şi astfel, povestea naşterii lui Iisus,descrisă în Noul Testament, a devenit punctul fix în jurul căruia au început să graviteze celelalte elemente ale sărbătorii Crăciunului.  Steaua şi ieslea au devenit simboluri familiare tuturor creştinilor; Magii, Fecioara Maria şi Iosif, păstorii şi îngerii au devenit personaje ale istoriei, la fel de reale, pentru cei care credeau în ele, ca regele ţării lor sau ca membrii propriilor familii.  În schimb, dacă biserica a oferit un motiv creştin pentru celebrarea sărbătorilor din preajma solstiţiului de iarnă, n-a reuşit şi să controleze în întregime felul în care oamenii înţelegeau să sărbătorească evenimentul. În Evul Mediu, celebrarea Crăciunului se desfăşura sub semnul extremelor: oamenii mergeau la biserică şi asistau reculeşi la slujba Naşterii Domnului, după care ieşeau în pieţele oraşului şi se dedau unor desfătări pline de excese.  După ce, sub influenţa unor curente religioase (mai ales a puritanismului implantat în Anglia de Oliver Cromwell Insecolul al XVII-lea şi transplantat în Statele Unite ale Americi de către pelerini), sărbătorirea exuberantă a Crăciunului a fost chiar interzisă ovreme, el a fost reinventat şi transformat într-o sărbătoare mai liniştită, a păcii, bucuriei sufleteşti şi iubirii familiale.   Când sclavul devenea stăpân  O „sursă romană“ la fel de probabilă, după alţi specialişti, este sărbătoarea romană Saturnalia, dedicată lui Saturn, zeu al agriculturii. Aceasta era caracterizată printr-o dezlănţuire carnavalescă de distracţii, cu accente deşănţate, probabil necesare ca supape pentru eliberarea unor tensiuni acumulate peste an. Astfel că, începând de la  solstiţiul de iarnă, romanii sărbătoreau zile în şir (uneori câteo lună). Ordinea socială era abolită (parţial), sclavii şi stăpânii schimbându-şi rolurile între ei; de pildă, se organizau ospeţe la care sclavii şedeau pe locurile de onoare, în vreme ce stăpânii serveau la masă. Afacerile luau o pauză, şcolile erau închise, toată lumea dansa, cânta, se prăpădea de râs la comedii, bea, mânca şi se dezmăţa.     Noul chip al sărbătorii Scrieri literare publicate la începutul secolului al XIX-lea (una cu impact puternic a fost celebra Colindă de Crăciun, scrisă de Charles Dickens) au impus treptat noi concepţii asupra sărbătorii: compasiunea, bunăvoinţa faţă de ceilalţi, îngăduinţa, afecţiunea faţă de familie – toate au devenit valori asociate cu noul chip al sărbătorii Crăciunului. Totul a corespuns şi cu o schimbare în conceptul de familie, schimbare care a început să se facă simţită în jurul anului 1800. S-au modificat concepţiile privind copiii şi copilăria.  Părinţii au devenit mai sensibili lanevoile emoţionale ale odraslelor: Crăciunul era un bun prilej de a strânge legăturile dintre generaţii, de a oferi momente de bucurie copiilor, iar acest obicei a rămas până azi, Crăciunul actual fiind o sărbătoare creată parcă anume pentru bucuria celor mici.  Aspectul cel mai bătător la ochi este spectaculoasa carieră a lui Moş Crăciun, aşa cum îl cunoaştem azi: un personaj voinic şi jovial, îmbrăcat în haine roşii tivite cu blană albă, împodobit cu cuşmă asortată şi „dotat“ cu un atelaj de reni care trag o sanie fermecată. Despre o fiinţă mitologică numită Crăciun şi despre alţi moşi, precum Moş Ajun, se vorbeşte şi în tradiţia românească. Dar aceştia nu arătau şi nici nu sepurtau ca Moş Crăciun din supermarket. Moşul actual este o creaţie occidentală, în ciuda faptului că personajul istoric care, după opiniile specialiştilor, ar sta la originea lui, s-a născut undeva în Orientul Apropiat. Emigranţii germani au dus obiceiul brazilor de Crăciun în America, unde, totuşi, aceştia din urmă erau o ciudăţenie pentru majoritatea americanilor secolului al XIX-lea, căci fuseseră interzişi multă vreme, sub influenţa puritanismului primilor colonişti englezi, sosiţi înAmerica în secolul al XVII-lea. Puritanii practicau un creştinism strict şi auster şi, conştienti de faptul că brazii n-aveau nimic  de-a face cu Naşterea lui Hristos, detestau obiceiul pomului de Crăciun, considerându-l frivol şi necreştinesc şi numindu-l „o batjocură păgânească“. Însă bradul şi-a croit, încet-încet, drum în casele şi în sufletele americanilor. Tot sub influenţa culturii germane, practica împodobirii lui s-a răspândit în toată Europa, transformându-se într-o tradiţie ce astăzi pare de neclintit.   Cum s-a năcut… Moş Crăciun? Cu multe veacuri în urmă, trăia un călugăr, un „om sfânt“, numit Nicolae. Se crede că el  s-ar fi născut în jurul anului 280 d.Hr., la Patara, pe teritoriul Turciei de astăzi. Oamenii îl cinsteau şi îl iubeau pentru credinţa şi bunătatea lui, astfel că Sfântul Nicolae a devenit eroul multor legende: a renunţat la toată averea sa şi a pornit să cutreiere lumea, ajutându-i pe cei săraci şi bolnavi; ori a salvat de la robie (dându-le zestre) trei fete sărace, pe care tatăl lor voia să le vândă…  Cu vremea, bunul Sfânt Nicolae a început să fie socotit şi protector al copiilor, iar popularitatea sa a crescut atât demult încât chiar şi după reforma protestantă, care descuraja cultul sfinţilor, şi-a păstrat reputaţia de binefăcător şi a rămas în continuare iubit şi cinstit de oameni. Personajul Sint Nikolaas sau Sinter Klaas – numele olandez al Sfântului Nicolae – a traversat Oceanul Atlantic odată cu emigranţii olandezi, care au dus cu ei în America, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, tradiţia sărbătoririi Sfântului la 6 decembrie (data morţii acestuia). Treptat, timpul, care le amestecă pe toate, mai ales când e la mijloc şi o învălmăşeală de culturi (ca în SUA), a contopit mai multe imagini, tendinţe şi conjuncturi: Sfântul Nicolae, al cărui nume americanii îl pronunţau Santa Claus; tradiţia oferirii de cadouri copiilor în zilele de bucurie ale sărbătorilor Crăciunului; şi o economie capitalistă în plină dezvoltare, în care comercianţii au făcut din sfântul binefăcător un moş aducător de daruri, al cărui portret se regăsea deja în magazinele americane ale secolului al XIX-lea, în reclame special realizate pentru sărbătorile iernii, spre a-i îndemna pe copii să-şi dorească tot mai multe cadouri, iar pe părinţi să le cumpere. Figura moşului a devenit un simbol al dărniciei, fiind utilizată atât comercial, cât şi filantropic, pentru obţinerea de beneficii.  În anii 1890, marea organizaţie americană de caritate Armata Salvării, dorind să strângă fonduri pentru a putea oferi, de Crăciun, mâncare familiilor nevoiaşe, îmbracă bărbaţi şomeri în haine de Moş, dându-le câte un clopot din care să sune spre a atrage atenţia şi trimiţându-i pe străzi să strângă donaţii. Până la aceasta dată, portretul-standard al Moşului se structurase deja – un bărbos dolofan şi jovial, cu sanie, reni. Responsabil de această evoluţie a fost, în bună măsură, poemul scris în 1822 de Clement Clarke Moore, un preot al Bisericii Episcopale, pentru cele trei fetiţe ale sale. Încântătorul text, numit  An Account of a Visit from St. Nicholas, a rămas mai bine cunoscut subtitlul alternativ (care reproduce de fapt primul vers) “Twas the Night before Christmas”. Aici apar multe dintre elementele care compun imaginea lui Moş Crăciun aşa cum îl cunosc azi copiii noştri (spre indignarea şi disperarea părinţilor, care constata că mititeii ştiu numele tuturor renilor de la sania Moşului, în schimb habar n-au cine sunt personajele reprezentate în scena Naşterii, cea din iesle.) În poem, totul e la scară mică: „Moşul“ este un omuleţ de-o şchioapă, rumen şi simpatic, îmbrăcat în blănuri; apare aici şi sania – miniaturală – trasă de reni (opt la număr, mici şi ei); aici îl vedem pentru prima oară pe moş intrând pe horn; şi tot aici apare şi grămada de jucării dusă în spate de bătrânelul cel vesel. Poemul lui Moore s-a bucurat de o asemenea audienţă, încât toţi copiii au început să viseze la moşul încărcat cu daruri. Se născuse o vedetă!  Cum a crescut moşul de la statura de-o şchioapă la mărimea naturală? În 1881, Thomas Nast (un desenator cunoscut până atunci pentru caricaturile sale cu subiecte politice), inspirat de poemul lui Moore, a figurat – şi îmbogăţit cu noi elemente atrăgătoare – imaginea lui Moş Crăciun, rotofei, vesel, cu obraji rumeni, cu barba mare albă, costum roşu aprins tivit cu blana albă, sac plin cu jucării, atelier la Polul Nord şi spiriduşi în chip de asistenţi. Săpând mai adânc în mitologie, pot fi depistate credinţe vechi care au slujit probabil drept surse de inspiraţie pentru figura lui St. Nicholas, cel aducător de daruri, aşa cum apare el în poemul lui Moore. Chiar dacă, în versiunea oficial-creştină, darurile de Crăciun sunt oferite în amintirea celor aduse demagi copilului Iisus, mitologia veche a Europei e plină de personaje – uneori mai creştine, alteori mai păgâne – aducătoare de daruri. În Germania şi Elveţia, copiii cuminţi primeau daruri de la un soi de îngeraş numit Christkind sau Kris KrIngle, care îl însoţea pe Sf. Nicolae în drumurile sale la vreme de sărbători. În Scandinavia, imaginaţia copiilor era aprinsă de un spiriduş vesel numit Jultomten, care călătorea într-o sanie trasă de capre şi împărţea daruri. Legende englezeşti vorbesc despre Father Christmas, care umple ciorapii copiilor cu daruri. În Italia, La Befana, o vrăjitoare bună, zboară pe mătură, coborând prin horn să lase daruri pentru copii. O legendă fermecătoare şi tristă dăinuie în Rusia, personajul principal fiind o bătrână, Babuska; ea i-a îndrumat pe o cale greşită pe magii care-l căutau pe Iisus, astfel încât ei să nu-l poată găsi. Mai apoi, cuprinsă de remuşcări, a vrut să îndrepte răul făcut, dar nu i-a mai putut ajunge din urmă pe cei trei. De atunci, la vremea sărbătorilor de iarnă, Babuska merge din casă în casă, acolo unde sunt copii, şi lasă daruri pentru ei, în nădejdea că unul dintre ei ar putea fi copilul Iisus şi acesta o va ierta. Dar bradul? Iarăşi, nicio  legătură cu caracterul creştin al Crăciunului; bradul e un simbol arhaic, precreştin, avându-şi originea în obiceiul de a împodobi casele cu ramuri de plante verzi.  Despre brazii de Crăciun împodobiţi se crede că ar fi o creaţie a germanilor care, în secolul al XVI-lea, aduceau în casele lor astfel de „pomi de iarnă“. Martin Luther, părintele Reformei protestante, este eroul unei legende larg răspândite: impresionat de imaginea stelelor văzute printre crengile unui brad, într-o seară de iarnă, a dorit să alcătuiască el însuşi ceva la fel de frumos şi a împodobit cu lumânărele aprinse un asemenea copac.    Cum a ajuns bradul la noi? În Ungaria, bradul a ajuns întâi în casele oamenilor de la oraş, mai ales ale celor din clasele superioare ale societăţii, umblaţi prin lume (în speţă, prin Europa apuseană). Germanii şi francezii stabiliţi aici – negustori, guvernante, profesori – au ajutat şi ei la răspândirea tradiţiei bradului de Crăciun în casele citadinilor. În universul rural, Crăciunul însemna cu totul altceva, desfăşurându-se după un scenariu arhaic foarte complex şi implicând un amestec fascinant de secvenţe, unele cu conotaţii creştine (slujba de Crăciun, colindele care istorisesc povestea Naşterii şi Viflaimul – acea „piesă de teatru“ populară care avea ca temă Naşterea Mântuitorului), altele clar precreştine (precum tăierea porcului, în care se regăsesc elemente ale sacrificiilor ceremoniale „păgâne“). Cu micşorarea distanţei culturale dintre sat şi oraş, bradul şi Moşul pătrund treptat şi în lumea rurală. Deşi bomboanele cumpărate de la magazin au început să înlocuiască nucile, merele şi covrigii daţi, tradiţional, copiilor colindători, ceea ce era important încă se mai păstrează: colindele, mâncărurile tradiţionale, veselia la fel de tradiţională, ba chiar şi tăierea porcului, în ciuda restricţiilor europene.    Moş Crăciun… românesc! Pentru copiii de pretutindeni, Moş Crăciun este astăzi un bătrân bun şi blând, îmbrăcat în haine roşii, care umblă cu un sac plin de daruri. Însă „vechiul“ său portret românesc, aşa cum îl conturează legendele referitoarela Naşterea Mântuitorului, este mult diferit.  Astfel, într-o serie de variante ale acestor legende, Moş Crăciun e un gospodar bătrân, rău şi aprig la mânie, totuşi capabil de căinţă. Într-una dintre legende, se spune că atunci când s-a apropiat sorocul facerii, Fecioara Maria a bătut la uşa unui gospodar numit Crăciun, pentru a zăbovi peste noapte. Acesta avea musafiri, aşa că nu a vrut să o primească înăuntru, dar i-a îngăduit să înnopteze în iesle. Fără ca bărbatul să ştie, femeia lui a ajutat la Naşterea Pruncului, dar când Crăciun a văzut urmele de sânge de pe mâinile acesteia, s-a mâniat şi i le-a tăiat. Maica Domnului a făcut însă o minune şi i-a pus Crăciunoaiei mâinile la loc. Crăciun, văzând asta, s-a căit şi s-a rugat de iertare, iar Preacurata, după ce l-a mustrat, l-a iertat. Apoi Crăciun, devenit „primul creştin“, a primit-o pe Maica Domnului cu Pruncul în casa lui, unde i-a ţinut la loc de cinste 40 de zile.  O altă variantă a acestei legende vorbeşte despre Crăciun ca despre un mare boier din Viflaimul Iudeii. Într-o zi, acesta primeşte o scrisoare prin care este anunţat că la el va să sosească un împărat mare. În toiul pregătirilor, la poarta lui poposeşte Fecioara Maria, care o roagă pe Crăciunoaie să o găzduiască, întrucât n-a găsit loc nicăieri altundeva. La auzul acestei cereri, Crăciun refuză, motivând că aşteaptă în casa lui alţi oaspeţi, mai mari. Totuşi, Crăciunoaia o adăposteşte pe Fecioară în iesle şi o ajută să îl nască pe Mântuitor. La auzul veştii că soţia lui a moşit-o pe femeia cea simplă, Crăciunul se supără foc şi-i taie mâinile. Văzând însă minunea vindecării acestora, el îşi dă seama că oaspetele aşteptat, împăratul cel mare, este de fapt copilul născut în ieslea sa.