Aplaud dintru început înscrierea celebrei comedii a lui Victor Ion Popa, Take, Ianke și Kadîr, în repertoriul actualei stagiuni teatrale, de fapt o capodoperă a dramaturgiei interbelice. Alături de Mușcata din fereastră și Ciuta, comedia în discuție constituie una din piesele de rezistență ale lui Victor Ion Popa, deopotrivă dramaturg și prozator, regizor și scenograf, cronicar artistic și desenator, profesor și întemeietor al Teatrului popular precum și al Teatrului pentru copii. 

Cea mai cunoscută dintre piesele lui Victor Ion Popa, Take, Ianke și Kadîr, aproape că se „joacă” singură, pentru că autorul ei dă indicații regizorale și de scenografie încă din preambulul ei, în sensul că acțiunea se desfășoară într-un „târgușor provincial”, în care cei trei protagoniști au prăvălii modeste și „case vopsite în anumite culori”, situate pe o „uliță pustie” dominată de un „cântec trist al unei flașnete”, dar și de „zăpușeală”.

Victor Ion Popa, nu doar în preambul, ci și în text, precizează observații ce țin mai mult de calitatea sa de director de scenă decât de dramaturg, în sensul că se referă la stări ale personajelor, și anume: „uluit”, „duios”, „înlemnit”, „înduioșat”, „emoționat”, „somnoros și lăhămesit de căldură”, și multe altele.

Textul este savuros, dialogul este scânteietor, umorul este continuu și de calitate. Cei trei mici negustori din mărginimea Bârladului sunt prieteni de peste treizeci de ani, în ciuda etniilor diferite, deoarece, sublinia Kadîr: „creștin, ovrei, turc, totuna estem, om, bre, nu ovrei, nu creștin, nu turc.” Și totuși atmosfera calmă este întreruptă de hotărârea celor doi tineri, Ana și Ionel, de a se căsători, cu toate că ea este evreică și el creștin. Este un story elaborat de dramaturg cu simplitate și fără să își propună mutații spectaculoase în devenirea personajelor, pentru că în ciuda unui aparent conflict, happy-end-ul plutește în atmosfera patriarhală impusă de text.

Lizica Mihuț

Sursa: ARQ