Vineri, 6 decembrie, la Cinema ARTA a început Festivalul de film documentar ONE WORLD ROMÂNIA, ce se va desfășura pe perioada a trei zile și care conține proiecții de filme, dezbateri cu invitați notorii și, de semnalat, evenimete dedicate elevilor de liceu.

Aseară, în sala mare a Cinema ARTA, au fost proiectate scurtmetrajul ”Jurnal Liber” (primul buletin de știri realizat după Revoluția din 1989 de către colectivul studioului ”Alexandru Sahia”) și filmul documentar ”Cealaltă parte a tuturor lucrurilor”, a cineastei sârbe Mila Turajlic.

Din păcate savoarea scurtmetrajului ”Jurnal Liber” poate fi gustată în toată subtilitatea aromelor sale perverse doar de către ”connaisseurs”, adică de aceia dintre noi ce, înainte de 1989, au fost bombardați zilnic cu lozincile patriotarde și declarațiile solemn-grotești ale ”realizărilor comunismului biruitor în scumpa noastră patrie”, iar în acest jurnal postCOMUNISM auzim, complet siderați, exact aceeași voce de atunci și care, de astă dată, cu mânie revoluționară îi condamnă de ”criminalul Nicolae Ceaușescu și odioasa sa soție”.

Filmul regizoarei sârbe Mila Turajlic, ”Cealaltă parte a tuturor lucrurilor”, pornește de la situația simbolică în care, după instaurarea comunismului (1947) în Iugoslavia, apartamentul unei famili este ”separat” în două, familia proprietară de drept fiind obligată să-l împartă cu o altă familie, proletară, se pare. Departajarea s-a făcut prin încuierea unei uși, ușă ce nu va fi deschisă decât peste 70 de ani.

Posibilă metaforă a Zidului Berlinului sau  a Cortinei de Fier, simbolica ușă a despărțit, dar a și reconfigurat, de fapt, două mentalități, două ”Weltanschauung”-uri (concepții asupra lumii). Căci, după 50 de ani de trăit în comunism, nemții din Republica Democrată Germană, de exemplu, seamănă mai mult cu românii, ungurii, rușii sau vietnamezii, decât cu germanii din fosta Republică Federală Germania.

În cei 10 ani, cât am trăit în partea de vest a Germaniei, i-am auzit de sute de ori pe localnici referindu-se la frații lor din fosta RDG cu apelativul peiorativ de ”Osty”, patronii vestgermani evitând pe cât posibil să-i angajeze în firmele lor. Și asta deoarece ”Osty”, în cei 50 de ani de ”comunism biruitor” din RDG, lucrând în fabricile și uzinele socialiste, exact ca și la noi sau în Polonia ori Bulgaria, unde statul ”se făcea că ne plătește și noi ne făceam că muncim”, au devenit ca și noi, nemotivați, duplicitari (căci realizam că propaganda realizărilor producției fabricilor era mincinoasă), neserioși și, mai ales, descurcăreți (căci trebuia să te ”descurci” pentru a-ți întreține familia, etc) și ȘMECHERI. Ori, schimbarea acestei mentalități, ce s-a format ca reacție de supraviețuire în 50 de ani de asediu a comunismului utopic (extraterestru) asupra ființei umane pământene, a produs mutații psihologice ce nu pot fi schimbate peste noapte, spărgând o ușă, dărâmând un zid, sau ridicând o cortină, fie ea și de fier. În această idee mi-amintesc despre o anecdotă ce povestește cum că venerabilul rege Carol I și-a pus serviciile secrete să-l urmărească pe tânărul și  nebădăiosul său nepot, viitorul rege Carol al II-lea și când a fost informat că prințul Carol își petrece nopțile prin bordelurile Bucureștiului, că-și risipește banii la ruletă și mai face și împrumuturi la cămătari, bătrânul monarh a exclamat în româna lui aproximativă: ”Asta (nu ăsta) nu mai e neamț, asta (nu ăsta) e român get-beget”! 

După terminarea proiecției filmului, care film ar fi putut fi scurtat cu folos cel puțin cu o jumătate de oră, a avut loc o interesantă discuție cu invitații Mona Muscă și Vasile Popovici (cred că nu mai au nevoie de nici o prezentare), discuție moderată cu tact de către Lucian Vărșăndan.

Vasile de Zărand

Sâmbătă 7 DECEMBRIE

ora 15.30

Program Sahia cu documentare despre Revoluție

„Zece minute cu clasa muncitoare”

România 1994 | regia Florin Iepan | 12 minute

Într-unul dintre filmele fundamentale ale anilor ’90, un tânăr regizor se desparte de „clasa muncitoare” a României socialiste și a documentarului Sahia. Va fi nevoie de mai bine de un deceniu până ce o nouă generație de cineaști va porni cu camera pe umăr spre fabrică (sau către ruina ei) – de data asta, din proprie inițiativă.

+

„De Crăciun ne-am luat rația de libertate”

România 1990 | Cornel Mihalache, Cătălina Fernoagă | 10 minute

Un film esențial al momentului Decembrie 1989, construit pe baza înregistrărilor audio originale ale apelurilor telefonice, din perioada 25-26 decembrie, la numărul de telefon al studioului Sahia. Istoria intră în case pe ecranul televizorului. Trecutul e mort, națiunea așteaptă expunerea cadavrului său la TV. Viitorul are deja un nume: „Alo, sunteți «Frontul»?”

+

„Protecția cui?”

România 1992 | regia Ada Pistiner | 10 minute

După decembrie 1989, Ada Pistiner revine în România din Israel (unde petrecuse ultimii ani ai regimului Ceaușescu) pentru că are de realizat un film pe care îl consideră o obligație de conștiință: după decenii de documentar industrial în România socialistă, poate în sfârșit să vorbească sincer despre condițiile de muncă din fabricile și uzinele țării. Filmul rezultat e unul de graniță, care vorbește simultan despre urmele trecutului și așteptările prezentului.

+

Jurnalul liber

România 1990 | Colectiv Sahia | 10 minute

În 1974, Jurnalul săptămânal distribuit în întreaga țară de Sahia încetează să mai fie produs, lăsând un gol în economia simbolică a studioului și conducând, în timp, la o schimbare semnificativă în practica documentară națională. Primul reportaj realizat în decembrie 1989 va fi numit Jurnalul liber, pentru a nota reînnodarea legăturii cu tradiția studioului. La treizeci de ani de la evenimentele documentate în Jurnal, să reflectăm la relația prezentului pe care îl trăim cu prezentul visat de cei hrăniți cu entuziasmul lui Decembrie ’89 – anume, acel prezent în care „oamenii nu vor mai fi nici noi, nici vechi, ci oameni – apărați de lege …”

+

Desprinderea

România 1990 | regia Șerban Comănescu | 21 minute

Cum se convinge pe sine o națiune că trăiește, într-adevăr, sfârșitul unei epoci? Vizionând dovada morții celui care a reprezentat epoca respectivă, anume caseta cu filmul execuției lui Nicolae Ceaușescu. Asta ne spunea cel de-al doilea dintre așa-numitele „documentare ale Revoluției”, „De Crăciun ne-am luat porția de libertate”, încheiat în cursul anului 1990, după „Jurnalul liber”, dar înaintea filmului de față. „Desprinderea” iese pe ecrane la aniversarea unui an de la Decembrie 1989. Prin urmare, regizorul Șerban Comănescu are la dispoziție o perioadă de reflecție mai îndelungată decât realizatorii primelor două filme.

Dialog cu cineastul Florin Iepan

ora 17.30 „După tăcere - ceea ce nu e rostit nu există?” („Après le silence - Ce qui n'est pas dit n'existe pas?”)

Franța, România 2012 | regia Vanina Vignal | 95 min.

Un film despre abuzurile statului, despre frică, despre cum se moștenește tăcerea de la o generație la alta. Un film despre spațiul bântuit de fantomele trecutului, fapt ce face viața, în prezent, aproape imposibilă. Trei generații zidite în tăcere. Moștenirea negării, căci nimic nu a revenit la locul său de drept și nimic nu a fost spus. Uciderea dictatorului nu e destul pentru a ucide dictatura.

proiecție urmată de Q&A cu Vanina Vignal

ora 20.00 Piața Universității - România

(România 1991, regie Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile, Sorin Ilieșiu)

dezbatere cu Vivi Drăgan Vasile, Gabriela Adameșteanu

Documentarul prezintă mitingul din Piața Universității din iunie 1991, unde au avut loc demonstrații ale studenților împotriva guvernului care amenința să ocupe conducerea țării după înlăturarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceaușescu. Sunt prezentate, de asemenea, și represiunile brutale ale guvernului și ale minerilor din Valea Jiului la adresa protestatarilor.

Duminică 8 DECEMBRIE

Sala mică de proiecții

ora 16.00 Adio, iarnă! (Winter adé)

Germania de Est 1989 | regia Helke Misselwitz | 116 minute

„Adio, iarnă!” a fost realizat de Helke Misselwitz în a doua jumătate a anilor ’80, într-o Germanie de Est care trecea printr-o perioadă de liberalizare, dar unde reprezentarea intimității rămăsese o raritate în fața limbajului de lemn și a raportării idealizante la realitate. Cineasta parcurge țara cu trenul intervievând femei, de vârste și categorii sociale diferite, încercând să afle ce le lipsește și ce și-ar dori de la viitor.

Sala mare de proiecții a Cinema Arta

ora 18.30 Srbenka

Croația 2018 | regia Nebojsa Slijepcevic | 70 minute

Moartea violentă a unei tinere fete de etnie sârbă, în contextul conflictelor sârbo-croate de la începutul anilor ’90, devine subiectul unui spectacol de teatru. Mai degrabă decât asupra spectacolului în sine, „Srbenka” se concentrează asupra momentelor de discuții de la repetiții și asupra propriilor experiențe pe care ororile trecutului le trezesc în fiecare dintre actori. Scena goală lasă locul unor segmente în care confesiunile actorilor dovedesc că tensiunile etnice și ura dintre oameni încă persistă, chiar și la nivelul adolescenților care nu se născuseră la momentul conflictelor. A fi de origine sârbă în Croația încă rămâne un lucru rușinos, pe care mulți îl ascund. Prin scenele sale de discuții colective, de terapie în grup, „Srbenka” urmărește un proces de reconciliere cu trecutul personal și cu cel național, lansând un îndemn către toleranță în contextul unei Europe de Est acut divizate și încă scufundate în ranchiuni etnice, transmise mai departe fără justificare, din generație în generație.

ora 20.00 Ivana cea Groaznică

Avanpremieră

România, Serbia 2019 | regia Ivana Mladenovic | 86 minute

Actrița sârbă Ivana lucrează și trăiește în România, dar după o serie de probleme de sănătate decide să își petreacă vara pe malul celălalt al Dunării, în Kladovo, orășelul natal, înconjurată de familie. Primarul îi propune să fie imaginea celui mai important eveniment local – festivalul de muzică Podul Prieteniei – și, deși nu foarte convinsă, Ivana acceptă. Odată cu sosirea excentricilor săi prieteni de la București și pe măsură ce bârfele legate de povestea ei de dragoste cu un băiat mult mai tânăr se împrăștie în oraș, Ivana ajunge în pragul unei căderi nervoase.

urmată de q&a cu Ivana Mladenovic, Andrei Dinescu și Ana Szel

Sursa: ARQ