”Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Melania, duhul tău” (Tropar)

Sfânta Cuvioasă Melania Romana s-a născut la Roma, într-o familie de nobili, în a doua jumătate a secolului al IV-lea.  

A fost silită de către părinții să ia în căsătorie un tânăr nobil, Alpinian, cu care a avut doi copii. După nașterea celui de-al doilea copil, Melania și Alpinian au hotărât să stea  împreună doar ca frate și soră.  După o vreme, cei doi copii ai lor s-au mutat la Domnul. Atunci au hotărât să împartă averea săracilor, bisericilor și mănăstirilor.   Au călătorit în multe țări și cetăți, făcând pretutindeni milostenii. 

 Lucrul mâinilor ei era de a scrie, căci scria foarte frumos şi iute, încât nu scria altcineva mai bine decât dânsa, iar cărţile pe care le scria, fiind foarte bune, poruncea ca să se vândă şi preţul lor le da săracilor, căci era din agoniseala mâinilor ei.

I-au vizitat pe părinții pustia egipteană, învățând mult și zidindu-se sufletește din întâlnirile cu ei. Cuvioasa Melania postea foarte strict, avea rânduială de rugăciune și citea mereu toate Sfintele Scripturi. 

 Sosind la Alexandria, ei au primit binecuvântarea  Sfântului  Chiril, iar după aceea  au călătorit la Ierusalim și s-au stabilit la Muntele Măslinilor. Acolo Cuvioasa Melania   a trăit  într-o peșteră vreme de paisprezece ani.  A intemeiat o mănăstire de bărbați și o alta de femei. La chemarea unei rude de-a ei, cuvioasa  a călătorit la Constantinopol și l-a convertit la credința creștină pe senatorul păgân Volusian.  

Cunoscând dinnainte mutarea ei la Domnul, s-a rugat, zicând: "Doamne Dumnezeule, eu te-am ales şi te-am iubit de la început, eu te-am cinstit mai mult decât nunta şi decât toate bogăţiile, slava şi dulceţile şi de la naşterea mea mi-am încredinţat Ţie sufletul şi trupul, şi de frica Ta s-a lipit osul meu de carnea mea. Tu, cela ce m-ai ţinut de mâna dreaptă şi cu sfatul Tău m-ai povăţuit, auzi şi acum glasul meu şi lacrimile acestea să pornească râurile milostivirii Tale, deci curăţeşte toate păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie; dăruieşte-mi cele către Tine, fără tulburare şi împiedicare, ca să nu mă oprească duhurile cele rele din văzduh, că ştii firea noastră cea muritoare o! Nemuritorule. Ştii, o! iubitorule de oameni, ... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății