În primăvara anului 2020 de după întâia Venire a lui Hristos şi cu „o vreme şi vremi şi jumătate de vreme" mai înainte de „plinirea vremii" celei de A Doua Veniri a lui Hristos, se împlini, ca niciodată pînă atunci, cuvântul Evangheliei de la Matei capitolul 24, versetele 7 şi 8, despre „începutul durerilor" prin „foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri”.

      Ciuma se întinse ca focul în mirişti, arzând şi iarba uscată de pe pajişti, iar apoi se ridică înspre pădurile de pe dealuri şi munţi. Doar stâncile din vârful munţilor şi lacurile glaciare dintre culmi nu fuseseră atinse de şerpii veninoşi purtaţi de flăcarile ciumei. Acolo răzbiră sa ajungă preoţii lui Dumnezeu, sub călăuzirea lui Deceneu, împreună cu turma de credincioşi dreptmăritori creştini, ca să se împlinească cuvântul din „Pomelnice pe coaja de copac". 

     De la Schitul din Munţii Retezat, Deceneu, ca mare preot dac al lui Dumnezeu, caută să le deschidă ochii preoților şi credincioşilor, facându-i să le cadă solzii de pe ochi, precum lui Saul din Tars în Damasc, ca să poată vedea şi contempla „Semnul Fiului Omului" de pe cer, ca deschizător şi înaintemergător al fulgerului Parusiei Domnului. Aşa cum evreii în pustie, fiind muşcati de şerpii veninoşi îşi îndreptau privirea cu credinţă înspre Şarpele de aramă, ridicat de către Moise pe stâlp, tot aşa creştinii ortodocşi din Dacia, privind cu credinţă înspre „Semnul Fiului Omului" de pe cer, se vindecau de muşcăturile şerpilor veninoşi, numiţi şi „coronavirus" ai ciumei, celei îngăduite şi trimise de Dumnezeu pentru păcatele oamenilor, în lume şi în Dacia ancestrală, astăzi. Deşi înlăuntrul bisericilor şi mănăstirilor lui Hristos din Dacia, Liturghia Darurilor mai înainte sfintite şi a Sfăntului Vasile cel Mare, ca şi a Sfăntului loan Gura de Aur din ziua de Bunavestire, nu se mai puteau savărşi, începând cu a treia săptămână din Postul Mare, în jurul şi imprejurul acestor sfinte locaşuri, începu a se lucra mai cu osârdie, Liturghia închinării în Duh şi Adevăr, prin credință, nădejde şi dragoste, prin smerenic şi tăcere şi mai ales prin Rugăciunea minții şi a inimii: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" 

     Urcând Înspre Schitul din Retezat, Deceneu cugeta întru sine: „Astăzi este nevoie mai mult decât oricând, din nou, de rugăciunea înlăcrimată şi îngenunchiată a Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie, din altarul bisericii de la Drăgănescu, din seara unei zile de august 1968!" Deceneu descoperi sub Sfânta masă din biserica Schitului, potirul cel de aur, plin cu lacrimile rugăciunilor Părintelui nostru Arsenie Boca, pe care ridicându-l în mâini şi binecuvântând poporul lui Dumnezeu în semnul Sfintei Cruci, stropi cu busuiocul muiat în agheasma lacrimilor, Intreg pământul ancestral al Daciei, în cele patru laturi, la răsărit şi apus, la miazăzi şi la miazănoapte, înspre Sfânta Mănăstire a Prislopului. Apoi culese din pomul nevăzut la vieții, un mănunchi de frunze, care, după cuvântul lui Dumnezeu din Apocalipsă 22, 2 „slujesc la vindecarea neamurilor" — pentru tămăduirea sufletească şi trupească şi a neamului nostru daco-roman. Atunci şi îndată, în cădelnițele de aur din sufletele tuturor credincioşilor daco-romani, se înalță înspre tronul şi altarul lui Dumnezeu din cer, precum pe vremea ciumei de la sfârşitul domniei lu... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății