”Se perindă încet triste zile cernite”… ”Nori grei de durere se-ntind orișiunde, / Nici țipăt n-avem, groaza-n gât ne pătrunde, / Vorba rostită / E schimonosită / Dreptatea se-ascunde. / Din câți am avut, puțini drepți au stat / Prea mulți, amăgiți, bucuroși ne-au trădat, /Dar prietenul demn / Urmează-acel semn / Ce din ceruri ni-i dat…” 

  Am putea lesne  crede că sunt versuri strigate din inimi de medici rămași astăzi ”în front”, însă versurile, strigătul din poezia ”Primăvara 1918” aparțin celei care încă își binecuvântează de dincolo de veacuri țara într-o frumoasă îmbrățișare: ”Te binecuvântez, iubită Românie!”. 

   Primăvara 2020

  Cine ar fi crezut că primăvara ce ni se deschide în suflete de dincolo de ferestre (celor mai responsabili, dar și norocoși dintre noi) putea-va fi descrisă de versuri trăite de ”Mama răniților” în urmă cu 102 ani? 

  Printre știrile acestor zile, unele triste (înfiorătoare chiar, privind spre drama Italiei sau a Spaniei), altele descurajatoare, altele adevărate revelații ale binelui în oameni, un loc aparte în spațiul mass-media l-au ocupat cele despre cei care au ales să plece. Medicii care au plecat. Departe de a le judeca deciziile, de a ne erija în postura ”moralizatorilor” de serviciu din locurile noastre calde aflate în tihna casei, găsim a fi potrivit a ne canaliza întreaga atenție spre cei care au rămas ”în front”. Celorlalți, timpul și probabil conștiințele le vor limpezi impactul deciziilor luate în vreme de restriște. 

    Cunoaștem Medici. Și de la cei pe care nu îi cunoaștem personal ne-au venit vești care ne-au gâtuit de emoție prin fireștile lor decizii de jertfă în aceste zile. Îi știm… și știm că mulți dintre ei și-au cules puterea pentru ceea ce avea să urmeze chiar din ultima Liturghie în care au mai fost permiși credincioșii în curți de catedrale și biserici: Duminica Sfintei Cruci. Le știm bagajele făcute chiar cu o lună înainte ”în caz că situația le va cere să rămână în spital”, le știm temerile, le știm poeziile (da, unii chiar scriu pentru a-și vărsa of-ul zilelor), le știm conduita și înaintea zilelor de acum, le știm dăruirea și dragostea jertfei timpului personal spre ”a fi de folos. Îi știm, iar pentru asta nu putem decât să fim recunoscători. Pentru că din exemplul lor ne luăm puterea.

  Și tocmai de aceea, credem cu tărie că oricât de tentați am fi în aceste zile a umple pagini de ziare cu tragediile care ”vând”, cu crucificarea celor care au ales să plece, ei sunt cei care merită toată atenția, recunoștința și, de ce nu, rugăciunile noastre. 

   De câteva zile, de când demisiile au început a curge, de partea cealaltă a început a ni se contura tot mai mult în minte și suflet imaginea Reginei Maria la căpătâiul ”pacienților” pe care îi vizita chiar și în cele mai negre zile de suferință personală.

”Nu trebuie să uit că sunt Mama Regină, chiar dacă mi se frânge inima”, scria în Jurnalul său de Război chiar în puținul timp care îi mai era îngăduit să îl trăiască alături de fiul Său Mircea și care, câteva zile mai târziu, avea să o părăsească pentru totdeauna. 

   Ei, medicii din front, par astăzi a purta multiplicate în piepturile lor Inima ce ne-a lăsat-o în dar (acum înțelegem de ce!) odată cu binecuvântarea Sa. Și ei au familii, și ei au copii, și ei au părinți… dar cu toate astea își veghează și luptă pentru pacienții lor. Mulți se vor grăbi a spune că asta le este datoria. Desigur, dar și ei puteau alege să plece, dar nu au făcut-o. Iar pentru asta cu siguranță că, dincolo de timpul pandemiei, ne vor rămâne în suflet asemeni Reginei în sufletele soldaților bolnavi care ”în ceas de nenorocire a mers să-i întrebe ce-i doare”. 

     În urma ucigătoarei epidemii de tifos exantematic și a sângeroaselor lupte din 1917, Ea, Regina, era pretutindeni cu un curaj uimitor, împins până la limita inconștienței. 

    Exemplu de credință, voință și dăruire, bătea Moldova în lung și în lat, de la un spital la altul, de la un bolnav la altul, și dintr-un sat în altul ducând peste tot ajutoare, o vorbă bună și o mângâiere, asta pentru că nu putea să ”îngăduie temerilor să stea în calea îndatoririlor”, iar de multe ori ”îi trebuia mult curaj să nu se descurajeze”.

    ”Atâta timp câ... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății