Mă numesc Juca Petru, m-am născut pe 20 iunie 1922, în comuna Marca, jud. Sălaj. Am trăit sub 4 regimuri: în monarhie cu Regele, cu Ungaria, în comunism și după 1989 capitalism, respectiv Uniunea Europeană. Cel mai lung regim a fost cel comunist, despre care lumea credea că va dăinui veșnic. Însă eu nu am crezut asta niciodată, pentru că am văzut multe la viața mea și m-am convins că tot ce este făcut de om nu are durabilitate veșnică. Vorbim doar de perioade mai lungi sau mai scurte.  

La 21 de ani, în anul 1943, am plecat în armată în orașul Komarom, în Ungaria. Acolo am stat din octombrie până în februarie 1944, timp în care am fost instruit și pregătit pentru război. În februarie 1944 am plecat pe front, direct pe linia întâi, în cel de-al Doilea Război Mondial, să lupt fără voia mea împotriva URSS.  

Pe front, am umblat pe jos prin mai multe țări: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Belorusia, Ucraina …. Am luptat în tranșee care erau săpate din primul război mondial, spre exemplu, în Polonia, pe malul fluviului Vistula, am luptat în tranșee în care a luptat și le-a săpat tatăl meu Juca Vasile.  

Primele zile pe front au fost groaznice. Nu am dormit câteva nopți la rând: zgomotul armelor, tunurile, mitralierele, bombele erau de nesuportat. Suferința, răniții și soldații morți erau la tot pasul. Ca să înțelegeți mai bine, suferința și scenele groaznice de pe front, trebuie să va mărturisesc că doi camarazi de-ai mei au înnebunit la 3-4 zile după ce au ajuns pe linia întâi, binențeles conform legilor militare au fost verificați de medici ca nu cumva să fie simulanți, însă verdictul a fost clar: nebunie. Cele mai grele momente, de coșmar, pe linia întâi, era atacul la baionetă, adică lupta corp la corp.   

Pe front am văzut cu amărăciune în suflet cum zburau în aer și erau făcute una cu pământul: blocuri, case, oameni, tancuri, poduri, trenuri. Acolo pe front aveam păduchi cu toții, de la ultimul soldat până la generali. Pe front, viața era un fel de loz în plic, nu știai dacă mai apuci ziua, ceasul sau minutul care urma. Am lucrat la fel ca în armata, eram translator, făcând traduceri pentru unguri, români, slovaci, polonezi, croați, sârbi, sloveni. În acest fel am învățat mai bine aceste limbi.      

După 11 luni de război, în ianuarie 1945, am căzut prizonier la ruși, în orașul Vrano unde am stat 2 luni, după care am fost dus în orașul Zanok. Din orașul Zanok am fost dus cu trenul de marfă direct în Siberia, URSS. În fiecare vagon eram 40 prizonieri, cu toții stăteam pe podeaua de lemn a vagonului, paiele erau prea puține.  

Primeam o găleată de apă la 24 ore pentru toți cei 40 de prizonieri din vagon. Precizez că accesul la galeata cu apă era restricționat de către gardieni. Trenul de marfă în care eram, oprea doar să alimenteze cu apă și cărbuni. Mărfarul care ne ducea în Siberia, parcă plângea, gâfâia, era parcă și el părtaș la suferință noastră. Pe locomotivă în față era montată o stea roșie, mare cât locomotiva, cu 5 colțuri, cu secera și ciocanul.  

După o călătorie de mai bine de 30 zile (sau chiar mai mult) cu mărfarul, am ajuns în Siberia, în luna mai 1945, unde am fost închis în primul lagăr de război. Locul acesta era numit „Iadul Alb“ (= Belîi Ad). Ajuns aici eram foarte amețit, ca “beat de cap”, nu am crezut că voi mai scăpa viu de acolo, am simțit un șoc, parcă ceva în ființa mea s-a schimbat. Era un frig de care nu am mai întâlnit niciodată, pur și simplu vântul tăia fața, gerul frigea. Acolo și în luna mai, copii rușilor se dădeau cu sania, zăpadă fiind de 20-40 cm.  

Am fost cazați în barăci de lemn, în care bătea vântul, intra zăpadă și ploaia. Am dormit pe prici (= pat de scândură), fără nici o lenjerie de pat. În loc de pernă, la cap aveam o cărămidă. Aici hainele de pe noi era singura lenjerie, cât timp am stat inchis aici nu m-am schimbat de haine niciodată, le purtam până putrezeau pe noi. Mi-am dat jos cămașa de pe mine după 9 luni, cămașa s-a rupt toată în bucăți de parcă erau fluturi, a rămas doar gulerul.

Perioada cât am fost prizonier, eu nu am văzut deloc focul și nici nu m-am încălzit la vreo sobă sau foc. Din cauza frigului, mi-au înghețat degetele la picioare, unghiile au căzut una după alta. Aici în Siberia am stat închis în 2 lagăre, în primul erau 18.000 prizonieri, iar în al doilea 75.000 prizonieri. Nu am mai văzut niciodată atâția oameni pe metru pătrat. Credeam că rușii au prins pe toți oamenii din Europa și i-au închis aici ....  

În lagăr, moartea era stăpână, aici viata unui om valora cât o furnică zdrobită sub picior. În fiecare dimineață, în loc de “bună dimineața”, prima întrebare era: “câți morți sunt?” Noaptea mureau la fel de mulți ca și ziua. Vedeam ziua prizonieri mergând pe drum la lucru, care cădeau jos și mureau că muștele. Morții erau duși în beci, iar când se adunau 25 de cadavre, noi prizonierii, le săpam o groapă comună, unde erau aruncați la grămadă, fără cruce, fără nici măcar un țăruș, groapa era nivelată ca și cum acolo nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Hainele morților erau luate și folosite de către ceilalți prizonieri.

“Cimitirul” era în apropierea lagărului. Aici în lagăr prizonierii arătau ca umbrele, bântuiau ca umbrele. Cei slabi fizic și “de înger” nu aveau nici o șansă. În lagăr era ultima stație, punct terminus, de aici nu se putea evada nicăieri. Singurul loc în care se putea evada era mormântul – groapa comună.  

Era o mare prostie să îți treacă prin cap să evadezi, pentru că eram foarte slabi, înfometați, debili fizic, mai ales că aici în Siberia distanțele între așezările umane erau de minimum 500 km și pe aceste porțiuni era numai taiga – pădure plină de animale sălbatice, pe unde nu a călcat picior de om. Cu toate acestea am primit propuneri de evadare și mai pe urmă am asistat la o evadare: au evadat 3 persoane, un neamț, un român și un țigan, care au fost prinși după o săptămâna, groaznic bătuți și executați.

Credința în Dumnezeu, educația primită de la părinții mei și înțelepciunea din bătrâni auzită pe ulițele satului meu natal Marca, m-au ajutat să nu îmi pierd demnitatea și să rezist în război și în lagăr până la capăt.

Munca în lagărul de razboi „Iadul Alb“ – Siberia

În lagăr, am muncit în diferite locuri: în mina de cărbune, la reconstrucția clădirilor bombardate, la tăiat lemne în pădure, la tăiat nuiele pentru coșuri din locuri foarte greu accesibile. Aici în lagărul din Siberia, toți prizonierii munceau, chiar și cei răniți și bolnavi, care nu puteau sta în picioare, erau în așa hal încât nu se puteau întoarce pe patul de scândură. Aceștia aveau normă zilnică: să prindă 80 de muște în fiecare zi. La sfârșitul zilei, cutia cu muște a fiecărui prizonier era dusă la comandantul lagărului, care le număra luând câteva cutii la întâmplare. Prizonierul care nu avea cutia completă cu cele 80 de muște, avea probleme….

În lagăr erau prizonieri din toate națiile: nemți, polonezi, români, unguri, slovaci, bulgari, evrei, sârbi, italieni, ucrainieni, chiar și ruși născuți în diaspora etc. Era un fel de multiculturalism, unde eu am avut și rolul de talmaci (translator), intrând în contact cu multe nații, de la care am învățat multe lucruri noi, am descoperit tot felul de obiceiuri nemaiîntâlnite până atunci, însă cel mai mult m-a impresionat “sufletul rusesc” pe care l-am descoperit acolo în lagăr intrând în contact cu rușii și bineînțeles învățând limba rusă.  

Caracteristica principala a “sufletului rusesc” este că rușii se apropie și ajută pe cel aflat în suferință, acest suflet rusesc este foarte sensibil și receptiv la suferință. Am ajuns să iubesc limba gardienilor (torționarilor) mei, care au apreciat faptul că eu m-am străduit să învăț limba lor.  

Uite așa, am adus cu mine din Rusia iubirea pentru cultura și limba celor care m-au ținut captiv. Se spune că este o mare minune atunci când prizonierul îi iubește pe cei care l-au luat captiv, vă spun sigur că aici nu este nici o minune, pur și simplu atunci când îi cunoști pe ruși mai îndeaproape, este imposibil să nu îți deschizi sufletul față de ei. Asta arată că respectul reciproc și dragostea înving războiul și ajută să se treacă dincolo de bariera urii și a răului.    

Am văzut că rușii conștientizau foarte limpede, că nu toți cei care au luptat împotriva lor erau fasciști …. tocmai pe acest considerent, ei rușii, nu au șters Germania și poporul german de pe fața pământului. Dacă ar fi judecat după grozaviile făcute de nemți pe teritoriul URSS, grozăvii și orori ce greu pot fi descrise în cuvinte, rușii aveau dreptul moral să-i șteargă pe nemți de pe fața pământului, însă nu făcut-o pentru că “sufletul rusesc” știe să ierte. Să nu uităm că Germania, împreună cu aliații ei, au atacat primii URSS și au intrat peste ruși în casele lor ….

Învățarea limbii ruse, m-a ajutat să am o COMUNICARE foarte bună cu cei din jurul meu, limba rusă m-a ajutat să ÎNȚELEG ce se întâmplă în jurul meu și ce se întâmplă cu mine, mai pe scurt această comunicare m-a ajutat să rezist psihic și fizic, pentru mine procesul acesta de comunicare a însemnat LIBERTATE chiar dacă eram închis. Acolo în lagăr, am învățat că libertatea înseamnă și comunicare, fiind prizonier, eu m-am simțit oarecum mai liber, vorbind și înțelegând limba rusă.

Când ești închis, mintea nu poate fi închisă, nici constrânsă, ea poate gândi ce vrea, poate să zboare unde doreşte, se pare că închisoarea minții este mai gravă decât cea a trupului, când mintea îţi este captivă nu mai poţi gândi corect şi liber. Când mintea îţi este în captivitate pur şi simplu nu îţi dai seama de aceasta, ai impresia că eşti liber şi faci ce vrei, în timp ce eşti captiv .... Faptul ca cineva să-ţi conducă mintea din umbră este un lucru cutremurător. Tot în lagarale din Siberia am învățat că cele mai importante/ esențiale lucruri pentru om sunt: LIBERTATEA, MÂNCAREA ȘI CĂLDURA.     

Tocmai de aceea, acum la 90 de ani eu nu înțeleg cuvântul criză mondială. Zilnic aud și constat că oamenii vorbesc, plâng, se tânguiesc de criza economică. Eu nu pot să înțeleg această criză mondială absolut deloc, atâta timp cât găsești pe stradă haine aruncate, iar câinii refuză să mănânce pâinea goală, chiar mă doare sufletul și sufăr tare când văd că oamenii aruncă pâinea la gunoi …. Aceasta nu este o criză economică, aceasta este o criză de lux ….  

Mâncarea în lagărul de razboi “Iadul Alb” – Siberia

De trei ori pe zi primeam 500 ml apă caldă și sărată, care conținea 4-5 boabe de arpacaș și 300 grame de pâine neagră pentru o zi întreagă. De fiecare dată, de la masă mă ridicăm flămând și simțeam o slăbire care mă lua cu amețeală. Aș fi fost cel mai fericit dacă aș fi avut mâncarea câinilor din ziua de azi ….  

Mai aveam din când în când “privilegiul” să rod oase de la gunoi, aruncate de gardieni, din cauza cărora mi-am rupt dinții. Aș fi vrut să mănânc cu mare poftă buruieni, însă acest lucru era interzis. Pe toată suprafața lagărului nu găseai o buruiană, suprafața respectivă, arăta ca și cum ar fi păscut gâștele, era uscată, arsă. Am văzut prizonieri care au fost împușcăți pentru un pumn de buruieni: aceștia au băgat mâna pe sub gardul lagărului ca să mănânce buruieni. Orice apropiere de gardul lagărului era considerată tentativă de evadare și se pedepsea pe loc prin împușcare. Apropo de buruieni, eu am mâncat de multe ori buruieni (lobodă) care erau pătate cu excremente umane, le-am șters cât am putut și le-am mâncat …. legile nescrise ale supraviețurii sunt dure ….

Eliberarea din lagărul de razboi “Iadul Alb” – Siberia

Cea mai frumoasă zi din viața mea a fost când ne-a anunțat că vom fi eliberați. Atunci când s-a făcut anunțul eliberării, s-a citit o lista lungă, cu cei care urmează să plece acasă, însă eu nu îmi auzeam numele chiar și când lista se apropia de sfârșit, în acele momente, am gustat emoții puternice manifestate printr-o transpirație rece, de care nu am mai avut parte niciodată …. în sfârșit mi-am auzit numele penultimul de pe listă, după mine a mai fost un singur nume și lista s-a închis.    

Am fost eliberat în 2 octombrie 1945. Eu, în fiecare an, în data de 2 octombrie am ținut post și m-am rugat lui Dumnezeu, până acum la bătrânețe. Când m-am întors acasă aveam 37 kg, precizez că înainte de război greutatea mea era de la 87 kg. Am fost atât de slăbit, încât atunci când am urcat pe trenul de marfă ca să vin acasă, nu am avut putere să-mi ridic picioarele care îmi erau umflate, fiind ajutat de alții la urcare.

Din lagăr am fost eliberați pe criteriu de naționalitate: primii francezii, după care au urmat polonezii, românii, ungurii s.a.m.d. Nemții au fost eliberați ultimii, rușii spuneau că nu le dau drumul până nu refac tot ce au “stricat” cu războiul. Cât timp am fost în război, m-a măcinat dorul de familie, de pământul strămoșesc, de comună mea natală Marca. Când am ajuns acasă, am primit o grea lovitură: mama mea murise fără ca eu să fi fost anunțat, nu aveam cum să fiu informat, pentru că în lagăr am fost că și în mormânt, de acolo nu exista comunicare cu exteriorul.  

Ajuns în comuna mea scumpă și dragă, Marca, mi-am revenit tare greu, în 5 – 6 luni, perioadă în care, efectiv, am zăcut pe paie, la soare. Am regăsit comuna Marca, Salajul într-o sărăcie lucie și mulți ani ne-am hrănit doar cu mălai gol (pâine din mălai), grâu nu era.  

Acum, la vârsta de 90 ani, cred că între oameni nu ar trebui să existe războaie, războiul este cea mai mare prostie, cred cu tărie, că, toate problemele care apar între oameni se pot rezolva numai prin înțelegere, comunicare, prin cuvinte, fără arme! Criza în care ne aflăm și despre care tot plângem, nu cred că o vor rezolva specialiștii. După părerea mea această criză se poate rezolva numai pe căi spirituale. Oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu, de adevăratele valori și necesitățile reale ale oamenilor, care din păcate nu se regăsesc în mentalitatea multora din ziua de azi.  

Îi sfătuiesc pe cei care se plâng din cauza crizei, să ia exemplu și să facă o comparație cu greutățile și necazurile cu care s-a confruntat generația mea. Pe vremea când eram tânăr, îmi aduc foarte bine aminte, pe drumul național comuna Marca – Ip – Șimleu Silvaniei – Zalău, treceau una-două mașini pe lună …. Mergeam de la Marca la Șimleu, Marghita pe jos, dus-întors 40-50 km, nu aveam atâtea facilități, dar cu toate aceste lipsuri constat că generația mea era mult mai fericită, chiar vă pot spune fără exagerare că, pe vremea mea, relațiile dintre oameni erau mult mai calde, mai sincere, într-un cuvânt oamenii erau mult mai buni ca acum.  

Mă deranjează faptul că în societatea noastră veteranii de război sunt marginalizați, nu li se respectă drepturile și că politicienii noștrii, au uitat, că stau în birouri la căldură, construite pe suferința și sângele vărsat de noi, veteranii de război, care pe zi ce trece suntem tot mai puțini. Am văzut, am învățat pe pielea mea că războiul este cel mai rău lucru de pe fața pământului. Într-un război, nimeni nu câștigă, toți pierd …. Când se condamnă atât răul, frumos ar fi să se dea un pic de mulțumire, celor care au făcut bine și onoare țării.  

Indiferent de propaganda negativă și falsă la adresa rușilor, Rusia a fost și este o mare putere care nu poate fi dărâmată așa ușor cum cred unii. Puterea Rusiei nu stă neaparat în imensitatea teritoriului ei, ci în caracterul și credința rușilor. Au încercat mai mulți să cucerească Rusia: tătarii, suedezii, polonezii, Napoleon, turcii, nemții în frunte cu Hitler, etc. însă nu le-a ieșit. Rușii nu au început niciodată războaie, ei le-au terminat acasă la cei care i-au atacat. 

Eu nu sunt supărat pe ruși pentru că m-au închis în lagăr, sunt supărat pe nemți care în frunte cu Hitler al lor, m-au forțat să lupt fără voia mea împotriva URSS.  

Acolo în lagărul de război din Siberia, am avut un moment când m-am îmbolnăvit grav, rău de tot, însă datorită sprijinului uman al rușilor mi-am revenit. Cu toate că am luptat împotriva lor, ei rușii m-au tratat și m-au scutit de muncile grele din mina, până mi-am revenit. Printre mulți alții, medicul șef al lagărului, era o doamnă specială, înțelegătoare și receptivă la suferință.

Dacă rușii din lagăr nu aveau bunăvoință umană față da mine, eu nu supraviețuiam, și în acest fel nu mai apucam să mă căsătoresc și să-mi fac o familie frumoasă, să am un nepot special, pe Gabriel Antoniu Lavrincic, care lucrează intens în relațiile dintre România și Rusia. Am ținut neaparat ca unicul meu nepot Gabriel, să învețe limba rusă, i-am deschis lumea rusă, legănandu-i copilăria cu povești despre Rusia, Siberia, taiga, stepă, război și „sufletul rusesc” …. Am fost primul lui profesor de limba rusă, fiind convins că această limba o să-l ajute în viața profesională și personală, lucru care s-a și întâmplat, peste așteptări. 

Prin prisma limbii ruse, nepotul meu Gabriel, a stabilit un record mondial imbatabil Guinness World Records, și-a construit o frumoasă carieră profesională prin care promovează zilnic interesele României în Rusia și fostele republici URSS. Prin munca lui, începând cu vârsta de 12 ani, Gabriel și-a clădit un portofoliu larg de relații și un capital enorm de simpatie aproape în tot spațiul ex-sovietic, pe care le cultivă în interesul economic și național al României. Nu întâmplător rușii îi spun „românul cu suflet rusesc” și l-au numit consul onorific al Federației Ruse în România.  

Nu există o soartă ca o cale de viață „programată” - dimpotrivă, fiecare persoană, făcându-și alegerea liberă între bine și rău în fiecare minut, își creează propria cale de viață (Egumenul Nikon Golovko). 

Sursa: Simex SA