”Pe drumul către Rai avem nevoie de iertare, post și milostenie”, ne spunea Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul în Duminica Iertării ce ne pregătea pentru pelerinajul către Înviere al acestui an. Eram atunci în Catedrala Veche și eram toți: Ierarh, preoți, diaconi și credincioși de toate vârstele. 

Și încă am fost toți și în primul popas pe Calea Învierii, când, cu icoanele în mâini, am vorbit lumii despre frumusețea Ortodoxiei din acel frumos pelerinaj din Cetatea Sfântului Sava Brancovici...

Împreună, dar mult mai puțini, sub o sută, după regulile impuse în contextul pandemiei, ne-am oprit în Bisericuța de pe Eminescu în cel de al doilea popas: Duminica Sfântului Grigorie Palama. Popas din care ne-am luat merinde pentru drumul ”de la boală la sănătate și de la întuneric la lumină”.

Împreună, tot sub o sută de persoane admise, dar afară, în curtea Catedralei Vechi, aveam să ne oprim pentru a ne lua Crucea, în cel de al treilea popas și, poate cel mai greu... pentru că din acel moment tuturor avea să ni descopere ceva în plus Postului ce îl aveam de dus: Ascultare nouă și total necunoscută nouă. Ei, Slujitorii, de a fi singuri în Altare, iar noi, credincioșii, în casele noastre, în timpul Liturghiilor ce aveau să urmeze acelei zile.

Și au urmat: Buna Vestire, Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Sfintei Maria Egipteanca. 

 Astăzi, Duminica Floriilor. Și poate că ne ducem Postul cu ascultarea lui cea nouă, poate că vorbim de milostenie sub diversele-i forme îmbrăcate în timp de pandemie, însă, poate că mai mult ca niciodată, avem nevoie de iertare ”precum și noi iertăm greșiților noștri”. Iertare pentru săptămâna Patimilor ce urmează... Și poate că așa, avându-le pe toate trei, să putem păși pe ”drumul către Rai” de care ne vorbea Preasfinția Sa la începutul Postului. Iar în contextul actual, cel mai probabil Raiul fie-va întruchipat în prima împreună Liturghie de după pandemie...

Încă în stare de urgență fiind, bogăția de frumusețe a acestui praznic împărătesc al Intrării Domnului în Ierusalim este și ne este tuturor cu totul altfel... însă dacă El privește împăcat spre Săptămâna Patimilor ce urmează, cum putea-vom noi a ne întrista în ascultarea ce ne este dată? 

Liturghie Arhierească în Catedrala Veche din Cetatea Aradului. Înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul ne-a purtat și astăzi rugăciunile până în Ierusalimul cel Ceresc, împletind frumoase ramuri de finic și așezându-ni-le în fața Celui căruia toți strigăm astăzi, indiferent unde ne-am afla: ”Osana, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”

Cuvântul Ierarhului: Intrarea Domnului în Ierusalim - chemarea noastră la Înviere

Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, numită în popor și Floriile (de la florile pe care mulțimile și copiii le purtau în mâini cinstind Intrarea Domnului în Ierusalim), face legătura între Sâmbăta Învierii lui Lazăr și Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Evanghelia Praznicului (Ioan 12, 1-18) pomenește de învierea lui Lazăr, ungerea lui Iisus cu mir de către Maria, sora lui Lazăr, atitudinea egoistă a lui Iuda, semnificația ungerii cu mir, intrarea Domnului în cetatea Ierusalimului pe mânz de asină și entuziasmul mulțimilor de oameni.

Din Intrarea Domnului în Ierusalim înțelegem biruința dumnezeirii asupra morții lui Lazăr, dar și o anticipare a biruinței lui Hristos asupra propriei Sale morți.

Noi suntem chemați la înviere. Învierea este un proces atât de puternic încât nu poate fi oprit de nimeni și de nimic. Creștinismul este iubirea lui Dumnezeu, care scoate viața din cruce și învierea din moarte: „cu moarte pre moarte călcând”. 

Sfânta Biserică vede în Intrarea în Ierusalim a Domnului mergerea Sa spre patimă și moarte de bunăvoie, dar și spre înviere.

Totodată, Intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc este o prefigurare a intrării Sale în Ierusalimul ceresc ca Om: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime...”. Biserica este icoana Ierusalimului ceresc, iar acest aspect reiese și din slujba sfințirii unei Biserici noi: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit”.

Domnul Hristos a preferat să intre smerit în Ierusalim pe mânz de asină (Zaharia 9,9), care este simbolul blândeții și al păcii (asina simboliza poporul ales, iar mânzul, neamurile care îl vor primi pe Hristos).

Stâlpările de finic, salcie sau de flori pe care Biserica le sfințește pentru a fi purtate în mâini de credincioși sunt semnele biruinței vieții asupra morții, semnele virtuților cultivate în timpul postului, prin rugăciune, spovedanie, pocăință și împărtășanie. Sfântul Teofilact al Bulgariei spune că mulțimile „Îi așterneau toată podoaba faptelor bune”.

Din slujba Utreniei Duminicii Floriilor primim un îndemn duhovnicesc: „Veniți și voi ca pruncii să aducem lui Dumnezeu credință, ca niște ramuri de finic, și dragoste, ca niște stâlpări”.

Mulțimile de oameni care l-au întâmpinat pe Domnul Hristos strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Ioan 12,13; Psalmi 117,26). Osana înseamnă „ajută-ne” (Doamne miluește-ne). Era manifestată mărturisirea identității lui Hristos.

În Icoana Praznicului, mulțimile sunt entuziaste, însă Mântuitorul Hristos pare trist. Domnul este trist pentru că știa că bucuria aceea va fi de scurtă durată, fiindcă de a doua zi, aceeași oameni aveau să-L părăsească  și să-L lase singur în fața morții. Era trist pentru păcatele oamenilor, pentru modul lor lumesc de a înțelege misiunea dumnez... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății