Chiar este o Poveste Altfel. Una care și-a purtat taina acoperind aproape opt decenii de viață și dor, finalizată în Săptămâna Patimilor a anului 2020 și cu profunde ecouri în Săptămâna Luminată. 

Deși în România, adesea, ”omul potrivit la locul potrivit este detestat”, după cum în urmă cu 103 ani nota Regina Maria în Jurnalele sale, putem spune fără a greși că Ambasadorul României la Moscova, Excelența Sa Vasile Soare, este excepția cu care lesne putem să ne mândrim. Acea excepție care, crezând cu tărie și neprecupețind niciun efort pentru ducerea la bun sfârșit a unui proiect mai mult decât necesar, a pus pansament pe rănile a peste 20.718 români.

În data de 16 aprilie, după zece ani de cercetare efectuată de Ambasada României la Moscova în principalele arhive ruse, Ambasadorul României publica Lista nominală integrală a 20.718 prizonieri de război (militari) și ”internați” (civili deportați) români, decedați între 1941-1956 în lagărele, spitalele, obiectivele speciale NKVD-MVD şi batalioanele de muncă sovietice şi înhumaţi pe teritoriul actual al Federaţiei Ruse. 

Excepționala veste venea în Săptămâna Patimilor. 

”Acum mă încearcă un sentiment de liniștire interioară, dacă se poate spune așa în această perioadă complicată, că am încheiat un lung și anevoios drum - acela al recuperării identității, aflării destinului și redării memoriei unui număr de peste 20.000 de români - majoritatea prizonieri de război, alții deportați civili - decedați în lagărele NKVD din Rusia în anii 1941-1956. Îi mulțumesc din suflet colegului Ilie Schipor pentru abnegația de care a dat dovadă în cercetările arhivistice și pentru faptul că în ultimii zece ani mi-a fost alături în parcurgerea acestui drum al căutărilor permanente și în derularea atâtor proiecte dedicate comemorării zecilor de mii de militari și civili români decedați și înhumaţi în Rusia.

Avem mulțumirea unei misiuni îndeplinite, că am reușit să oferim unora din urmașii acestora măcar posibilitatea să afle că bunicii și străbunicii lor au fost identificați, chiar dacă abia la 75 de ani de la încheierea Războiului, pentru că mulți îi știau dispăruți sau nu știau nimic despre ei... În același timp, ne rămâne în suflet regretul pentru totdeauna că nu toți prizonierii noștri de război și cei deportați fără voie din România au avut șansa să fie înregistrați în lagăre în anii 40, ca astăzi ei să poată fi găsiți în arhive, sau pur și simplu mulți sunt încă de negăsit... Dumnezeu să odihnească în pace pe toate victimele de război române din Rusia! Veşnică lor pomenire!”, a fost mesajul Excelenței Sale Vasile Soare.

BINEMERITATA RĂSPLATĂ DIN SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ

Cum dăruirea, munca sinceră și credința într-un gest pe care îl putem cataloga ca fiind unul profund creștinesc, este firesc a atrage reacții pe măsură, ele nu au întârziat să apară. 

Elena Dumitriu: ”Nici că se putea să fiu atât de binecuvântată în această perioadă foarte dificilă pentru omenire și mai ales în săptămâna patimilor cum se numește această săptămână în credința ortodoxă! Un om minunat cu o echipă minunată au dăruit cel mai mare dar creștinesc pentru mulți români, printre care mă număr și eu! Acum știu că bunica mea avea dreptate că soțul ei, bunicul meu a căzut prizonier din primele zile de soldat dar ea știa că au fost împușcați toți cei care erau cu el și niciodată nu a crezut că a fost văzut la întoarcerea armelor în zona Iașului. Deci mulți au fost duși la muncă silnică printre care și bunicul meu... mama mea spunea mereu că este pe undeva pe pământ străin... se îndrepta spre Rusia își făcea cruce și aprindea candela! O lumină pentru toți cei ce au plecat pe drumul de neintoarcere! O lumânare aprinsă pentru bunicul meu Lungu Gheorghe Vasile...bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină, bunul Dumnezeu să odihnească în pace și lumină pe toți moșii și strămoșii noștri plecați pe drumul cel fără de neintoarcere...”

Monica Joița:”Povestea mea este izbitor de asemănătoare cu alte 20.717 de povești.

Până a închis ochii (în decembrie 2011), Mama l-a așteptat, la propriu, pe tatăl său să se întoarcă din stepele Donului. Fusese dat dispărut la 24 noiembrie 1942 în zona de operațiuni de la Cotul Donului. Bunicul meu i-a fost nu numai Mamei cel mai bun sfătuitor în clipe de mare cumpănă, dar eu și sora mea am fost crescute în cultul loialității, al disciplinei, al comunicării spirituale, ca un omagiu dureros și tenace. La acesta și-a adus contribuția Tata (nici el nu mai este), istoric.

După 1989, Tata a obținut de la Arhivele Militare din Pitești o copie a dosarului Bunicului, care fusese militar de meserie: "A comandat... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății