Am primit zilele trecute două poze. Adăposteau în ele chipul unei Mame, pe patul unui azil. Pe lângă ea, mulți alții. 

Motive: ”Nu avea cine”, ”Nu puteam...”, ”Nu ne descurcam”, ”Nu aveam loc”. Atât de mulți de ”NU” așezați în fața singurului DA care le-ar fi descâlcit pe toate: spațiu, timp, putere și multe alte cele. Acel DA care să lase ușa dragostei și recunoștinței larg deschise. Unei Mame.

Nu s-a putut. Pentru ea și pentru mulți alții. Departe de a ne putea lăuda că avem în România vreo ”casă” pentru seniorii noștri care să nu fie altceva decât un capăt de drum unde ”grija” se rezumă la un blid cu mâncare, un pat și un tratament luat la timp, binele care răzbate dincolo de ”Dar măcar acolo e îngrijită corespunzător” pare mai degrabă un troc cu propria conștiință. 

Prima dată când am auzit că oamenii au fost capabili să creeze astfel de locuri și, mai grav, că pot cu ușurință a-și duce acolo părinții sau bunicii, a fost în copilărie. A depășit cu mult în suferință orice altceva ce aș fi aflat ulterior din zona poveștilor copilăriei. Tanti, să zicem Maria, avea vreo cinci copii. Toți bine. Într-o zi au dus-o. Acolo. Îmi amintesc cum iscodeam pe oricine ar mai fi știut de ea ceva... la fiecare vizită întreba: întreba de găini, întreba de pământuri, întreba de iarbă, întreba de lacul din curte și broaștele care dădeau adevărate concerte după fiecare ploaie... și a tot de-acasă întrebat... până într-o zi când a plecat. 

Eram mică, dar de atunci orice copil care și-a ținut părinții acasă a fost eroul meu tainic. Și nu au fost deloc puțini cei care au pus DA. Un DA în care era loc de mâna tremurândă a mamei care mai vărsa ciorba pe jos, în care scaunul ocupat de Tată la masă era sfânt, în care și-au purtat într-un frumos circuit al dragostei poverile neputințelor unii altora. Delo... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății