Refugiu. Cum altfel aș putea găsi mai potrivit a descrie clipele petrecute astăzi în compania lui George Enescu și Vintilă Russu-Șirianu dacă nu neprețuit refugiu?

Printre comunicări, date, vești deloc îmbucurătoare venite din toate părțile, griji, temeri și doruri, mi-a apărut o notificare... 65 de ani de la moartea lui George Enescu!

Am zâmbit și m-am întristat deopotrivă. 

Am zâmbit la gândul că este mai viu decât mulți dintre noi (doar ieri ascultasem Rapsodia Română... cum să îl socoți a fi mort, așadar, pe Enescu?) și m-am întristat la gândul că a trebuit să îmi amintească această dată, de neuitat în alte împrejurări, o simplă notificare de pe pagina de socializare... Și mi-am promis că o să-mi fac un dar, imediat cum o să termin cele ale zilei. Știam și care va fi: același ales ca refugiu în 19 februarie din toată acea obositoare larmă creată, dacă vă amintiți, pe tema Brâncuși-domnul și Irina Rimes. Refugiul pentru care îi sunt profund recunoscătoare arădeanului Vintilă Russu-Șirianu: cartea care îi poartă semnătura, ”Vinurile lor...”

Și pentru ca taina Odăii lui Enescu despre care încerc a vă povesti să fie chiar de acolo, ruptă din paginile de război ce le-a fost dat a le scrie împreună, ascult Bach, Sonata 2-a pentru violină solo.

”Bach este celest prin puritatea lui, prin claritatea lui absolută. Încă din adolescență, l-am înțeles, l-am simțiti aproape. A devenit hrana mea spirituală zilnică, apa limpede care potolește setea. Nu cred că va mai putea scrie cineva, vreodată, un întreg mai desăvârșit pur, ca de pildă Sonata 2-a pentru violină solo...”, i-a mărturist Enescu, ”cu un soi de evlavie în ton”, în acea seară, în acea odaie, lui Vintilă Russu-Șirianu, chiar înainte de a i-o așeza ca pansament peste rana provocată de aflarea veștii că fratele său, locotenentul Mircea Șirianu, fusese sfârtecat de un obuz la Turtucaia. Un frate pe care Vintilă ”nu-l iubise... îl adorase”.

1916. Nesperata întâlnire a lui Vintilă Russu-Șirianu cu Enescu ”infirmierul de Cruce-Roșie”

În așteptarea plecării în armată, ca voluntar, septembrie 1916 avea să îl prindă pe autorul cărții, la cei doar 18 ani, ”în funcția aceea ajutătoare a chirurgiei”, la Spitalul de răniți amenajat în localul Școlii Centrale de Fete din strada Icoanei-București. 

”La câteva zile de la venirea în spital, într-o dimineață strălucitor de luminoasă, curățam răni cu benzină iodată. Ridic ochii și nu-mi vine să cred! În fața mea, printre mesele din celălalt rând, dintr-un halat alb, se înălța frumosul cap de efigie antică a lui George Enescu”

Uimire total justificată având în vedere că ”întreaga copilărie și adolescență i se încălziseră, se transfiguraseră în atmosfera miracolului Enescu”, după cum avea să mărturisească. 

Ce căuta totuși prodigiosul muzician printre zidurile care adăposteau trupuri sângerânde, infecții și vaiete?

Avea să afle mai târziu că Enescu ceruse să dea și el un ajutor pe langă ostașii vulnerați, iar și mai târziu, la o toamnă distanță, însuți Enescu avea să-i ofere răspunsul. Un atât de profund și emoționant răspuns, încât îl redau în întregime: ”Eu n-am fost făcut să fiu bun pentru militărie... Nu sunt soldat. În timp de pace, mă gândeam câteodată, fără plăcere la asta... atât. Dar, vezi, dragostea de țară e mai mare, arde mai tare în noi decât credem... La primejdie, ajungi s-o cântărești. Când s-a pornit lupta și plecau ostașii, am simțit – uite, o spun fără înconjur tinereții dumitale – un fel de jenă. Dacă nu puteam să-i însoțesc, am vrut să fiu, cel puțin, mai aproape de ei. De aceea am venit atunci, la spital... Și tot de aceea, nu mă simt liniștit aici, decât cu vioara sub bărbie și cu răniții în fața mea... Mulțumirea din ochii lor îmi este hrană.... morală...”.

În șocul și fericirea de a-l avea pe Enescu în spital, a venit ora tragică a a dramei militare de la Turtucaia... În spital au început a ”curge răniții ca un pohod, ca o inundație a durerii...”. Oameni tăiați, oameni împunși, oameni mutilați, trupuri zdrobite, în uniforme năclăite de sânge, pe tărgi, pe brațe, pe scânduri, pe pânză de sac... Gemete, vaiete, plânsete. 

În tot acest val al durerii Horia află vestea morții fratelui său și așa a venit acea noapte de septembrie pe care avea să o țină minte ”minută cu minută”. În salonul 2 al unei clădiri ”podită cu răniți”. 

Enescu și pacientul cu piciorul amputat

Două bănci, trei scânduri – era masa de operație. Este adus un flăcău chipeș și voinic, cu febră peste 41 de grade și frisoane atât de mari, încât targa, zgâlțâită, dansa pe podea. Avea cangrenă gazoasă, iar piciorul stâng trebuia amputat. 

Colonelul care urma să mânuiască bisturiul îl cheamă pe Enescu, neștiind cine este, pentru a ține piciorul ce urma să fie tăiat. 

”A fost singura dată în viață când nu i-am recunoscut privirea și nic... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății