Pe 28 iunie 1912 se năştea Elisabeta Rizea, eroina de la Nucșoara, femeia simplă de la ţară, care a ales să nu se supună jugului comunist indiferent la cât de multe torturi avea să fie supusă. 

„Ceea ce îţi taie respiraţia în aceste pagini este să vezi în ce măsură comunismul a fost o crimă organizată la adăpostul legii şi legitimată prin minciună. Comuniştii apar ca bandiţi legalişti. Ca orice bandiţi, ei înjură, bat, torturează, omoară, numai că pentru cele mai teribile atrocităţi ei au legi. Dinţii se smulg în numele poporului, iar «bandiţi» şi «duşmani ai poporului» sunt cei schingiuiţi, şi nicidecum călăii. Pentru judecătorii-bandiţi, pentru anchetatorii-bandiţi, pentru gardienii-bandiţi, pentru toţi aceştia şi pentru crimele lor – nu există legi. Ei sunt legea şi ei comit crimele în numele legii lor”, scrie Gabriel Liiceanu în prefața cărții ”Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara”).

 Și poate că și numai citind aceste rânduri ar trbui să înțelegem că nevorbind astăzi și mereu despre ororile petrecute în temnițele comuniste, ne facem, la rându-ne, vinovați pentru generațiile viitoare. 

Priviți-i ochii! Priviți-i mâinile! Priviți-i portul! Dar dincolo de toate urcați în icoana sufletului său pentru o călătorie năucitoare în povestea de viață a femeii simple de la țară căreia nicio ademenire sau tortură nu i-au putut aduce în vârful limbii trădarea de neam și țară!

Este chipul femeii de la țară cu o sfântă simplitate în chip și purtare, care avea o palmă de pământ, o căsuță de lemn acoperită cu șindrilă, câteva animale în curte, iar ca îmbrăcăminte de zi cu zi sfântul port popular cusut cu atâta măiestrie în alb și negru, dar care in ochii sistemului devenise ”DUȘMANUL POPORULUI” pentru dragostea de a fi dus de mâncare ”Bandei Teroriste” Arsenescu- Arnăuțoiu, care nu erau alții decât eroii rezistenței anticomuniste din Munții Făgărașului.

Marea-i ”vină” a aruncat-o în ghearele torturii din care ar fi putut scăpa cu ușurință trădând, dar nu! Singura-i grijă, în mijlocul vâltorii suferinței, era aceea de a-și face semnul Sfintei Cruci cu limba pentru a primi ajutor, nu să scape, ci să poată să nu spună ce știa!

„Şi, Doamne, mă rugam, întăreşte-mă, întăreşte-mă să nu spui nic! Şi am făcut Sfânta Cruce cu limba în gură până acolo. Întăreşte-mă, Doamne, cum m-ai întărit până acum, întăreşte-mă, mai bine să mor aici. Doamnă, că m-ar fi mustrat conştiinţa să-i spui, să ştiu că i-a împuşcat pentru mine… Uite, îţi spun din suflet, aşa sunt! I-a împuşcat, i-a împuşcat, m-a împuşca poate şi pă mine, da să nu hiu io vinovată”.

Priviți-i ochii și așa veți înțelege seninătatea libertății pe care singură și-a căpătat-o cu un preț pe care astăzi, nu știu câți l-am mai putea plăti...

Priviți-i mâinile și așa veți înțelege o mică parte din prețul libertății atât de profund întipărită în ochii ce ne privesc acum din alte zări...

Priviți-i portul și așa veți intui cum o mână de om poate... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății